Doru POPOVICI

În sfârşit, printre alte vreo 20 de meciuri, din vreo 4-5 campionate serioase (Spania, Anglia, Italia, Germania, Franţa – că n-am mai pus la socoteală şi ce am urmărit din Rusia, Olanda, Scoţia şi Turcia!), în ultimul weekend am văzut şi toate meciurile din campionatul nostru, desigur mai puţin cele două disputate ieri. Am văzut foarte, foarte puţin fotbal. O sărăcie în exprimarea pe teren comparabilă doar cu sărăcia exprimării pe gură a aceloraşi personaje, atunci când sunt puse în faţa duşmanului lor de moarte: microfonul, un obiect care le e la fel de străin ca mingea. Şi la fel de ostil. Nu-mi aduc aminte de absolut nici unul din golurile văzute, exceptând cel din pătrunderea pe stânga şi finalizat cu multă inteligenţă şi abilitate de sârbălăul ăla de la Timişoara. De altfel, acest meci, Poli – Oţelul, împreună cu CFR Cluj – Mediaş, au fost singurele care n-au fost catastrofale. Singurele în care s-a jucat deschis, în forţă dar nu dur, şi care nu m-au adormit în timpul desfăşurării lor şi nu m-au îngreţoşat la final. La capătul celălalt, neverosimilul Sportul Studenţesc – Vaslui, în care singurele două faze de poartă au fost rezultatul unor greşeli groteşti. Am avut pe toată durata partidei senzaţia că am în faţă nu două echipe de fotbalişti profesionişti, ci două găşti de tractorişti venite să joace pe toloacă la pari, miza fiind pe măsura combatanţilor: un pet de bere desfăcut cu o zi în urmă! Tot a fost bun şi meciul ăsta la ceva:  a depăşit în urâţenie fostul meu etalon de fotbal de rahat: Chimia Râmnicu Vâlcea – Siderurgistul Galaţi, de pe la sfârşitul anilor ’70. Am văzut şi un record de arbitraj: pe cel al lui Tudor cu cele 4 cartonaşe roşii (puteau fi 5!) acordate absolut meritat. Da dacă tot veni vorba de arbitraj, atunci trebuie să salut cu entuziasm prestaţia unui nume de care n-am mai auzit până acum: Paul Unimătan. A fluierat la Cluj – Mediaş. Cum? Uite-aşa: fără fisură, fără ezitare, fără să tolereze vreo şmecherie dar şi fără să vrea el să fie în moţul trebii. Discret şi ferm, aşa cum îi stă bine unui arbitru de high class, n-a „pus botul” la nici una din golăniile tradiţionale în fotbalul nostru: trânteli în careu fără atingere, tăvăleli ca-n ceasul morţii după un „umăr la umăr” absolut sportiv etc. Iar golanii, când au văzut că nu ţine, chiar au dat-o pe fotbal. Cred că ăsta-i leacul: cu arbitri ca Unimătan, într-o bună zi s-ar putea să avem chiar fotbal.