Doru POPOVICI

În lista interminabilă a sporturilor în care cândva eram dacă nu stăpânii lumii, atunci măcar demni de băgat în seamă, rugby-ul figurează pe un loc fruntaş: mai băteam o Franţa, mai făceam un egal cu Ţara Galilor, ba mai primeam şi vizita lui All Blacks care, chiar dacă veneau cu echipa a doua, tot era o chestie să-ţi calce prin bătătură... şi nici să nu te bată la scoruri astronomice. Se întâmplau aceste minuni şi pe vremea lui Penciu, şi a lui Irimescu, şi a lui Hari Dumitraş. Jucam de la egal la egal cu mărimile lumii, astfel încât, pe la o vreme, se discuta transformarea Turneului celor 5 Naţiuni în al celor 6, cu tot cu România. Între timp, chiar s-a petrecut modificarea, numai că a 6-a a devenit Italia, pe care în urmă cu vreo 30-40 de ani o băteam cu ce scor voiam noi. La „Mondiale” (de la care n-am lipsit niciodată) ne calificam în pas voios, fără pic de emoţie. Acum, în pragul unei noi ediţii, după ce am ratat toate variantele „normale” de calificare, ne aflăm în situaţia de a susţine o „dublă” decisivă contra Uruguay-ului, o echipă de mâna a doua pe continentul ei, şi cam de a patra în lume, adică exact cam pe unde ne aflăm şi noi acum. Mi-am inaugurat Digi-ul sâmbătă (m-am abonat mai ales în ideea că dacă pot să văd „El Clasico” la mine acasă, atunci e clar că Real o s-o rupă pe Barca!) urmărind meciul tur cu Uruguay, de la Montevideo. După câtă vâlvă se făcuse, după ce declaraţii războinice lansaseră ai noştri la plecare, nu mă îndoiam că-i vom tăvăli pe uruguayeni cam cum ne tăvălise pe noi Anglia acum câţiva ani, de-am intrat în Guiness Book! 3-0, apoi 6-0, loviturile intrau printre beţe ca-n zilele bune. Ei, mi-am zis, nu le dăm peste sută, da’ măcar vreo 40... Ei bine, jucătorii noştri (care campion al Franţei, care profesionist prin Anglia, Italia ori Irlanda) s-au dovedit a fi rămas tot români 100%: adică să tot pună mingea jos şi să se tolănească pe ea, încercând.. ei ştiu ce, ca să joace rugby cum vedem la ăia care chiar joacă, nimic! Un 21-21 final, după zeci de „tuşe” aiurea şi după zeci de „înainte” la cele mai simple pase. Probabil că ne calificăm. Şi la ce ajută?