Doru POPOVICI

Numai cine n-a văzut meciul Middlesbrough – Steaua ori a uitat desfăşurarea acestuia (glumesc: cum naiba să poţi uita asemenea panaramă de meci pe care după ce l-ai câştigat la scor, la urmă îl pierzi, cu tot cu calificare) are voie să creadă că tărăşenia de alaltăseară, cu desfăşurarea ei suprarealistă, e vreo întâmplare nefericită, rod al hazardului. Nici vorbă: dincolo de prestaţia asasină a bandei poloneze (până şi al cincelea, ăl’ de dincolo de linia de fund, s-a făcut că nu vede mingea ieşită în aut de poartă la nici un metru de propriile-i copite, lăsând faza să curgă în favoarea italienilor), tot ce s-a petrecut în acest meci este specific românesc şi se rezumă la clasica expresie tot românească, aia cu trântitul mucilor în fasole. Acest comentariu se poate scrie în oricare registru: fie cel al lamentaţiei (că soarta, că arbitrajul, că, pardon, conspiraţia mondială etc.), fie cel comic (că ne-am dat cu stângu-n dreptu’, că la primul gol, la mingea sărită din bară, fundaşii noştri păreau să admire fără rezerve măiestria execuţiei, tot etc.) ori chiar în cel tehnico-tactic, în legătură cu aşezarea în teren, cu schimbările efectuate, cu pressing-ul nostru din prima repriză ori cu asediul la care am fost supuşi în partea a doua. Nimic din astea. Am de gând să mă confesez, povestindu-vă câtă bucurie am avut la primul gol, câtă fericire la al doilea şi cum, după al treilea, m-a sunat văr’miu de la Constanţa ca să-mi zică: „Aşa-i că am belit-o?” „Da”, i-am răspuns eu. Asta, gândindu-mă doar la două chestii: mai întâi că la români „cel mai periculos scor” e oricât la zero, iar apoi la Middlesbrough. Aşa a fost. Dar cum s-a ajuns la acest nou dezastru? Păi, mai întâi pe mâna (de fapt, pe cotul) lui Kapetanos. Cât de idiot să fii ca, în timp ce treci pe lângă un adversar, să-i dai un cot în gură? Şi de ce? Dar asta-i vina cea măruntă. Aia mare e a lui Tătăruşanu. Da, da! A omului care a salvat vreo 10 goluri ca şi făcute. Numai că a avut grijă să-l întărâte pe polonez ceva mai devreme (când i-a şi dat ăla un galben pentru tragere de timp), pentru ca la începutul prelungirilor să-l dea în fiert cu autotrânteala aia în careul mic. Ce-o fi avut? Criză de inimă, bătături, spondiloză, amigdalită, de se tăvălea ca în ceasul morţii? Nu mai puţin de 3 minute, drept pentru care polonezul şi-o fi zis: „Aha, ăştia au chef de stat p-acilea? Atunci hai să stăm, băieţi!” Şi s-a pus pe stat. Asta-i tot.