Doru POPOVICI

Am urmărit cu sufletul la gură cele două meciuri ale echipelor noastre în cupele europene, cu dorinţa de a nu scăpa nici o secundă din desfăşurarea lor, chiar dacă urmăream în paralel (doar audio, adică având volumul dat mai tare, şi doar în caz de evenimente deosebite mutându-mi privirea de pe un televizor pe celălalt) şi meciurile adversarelor noastre din tururile următoare. Din ceea ce am văzut, mărturisesc că sunt mai sceptic ca oricând în privinţa şanselor de calificare ale ambelor noastre combatante. Clujul, dincolo de rezultatul care nu numai că ne bucură pe toţi, dar are şi darul de a întreţine iluzia eventualei calificări, a reuşit ca după un început fulminant (care a durat fix 12 minute, până la al doilea gol) să nu mai joace absolut nimic până la finalul partidei în care am revăzut nu se mai ştie a câta oară acelaşi film (rămas, de data asta, la faza de thriller, fără a degenera în horror) în care ai noştri sunt fugăriţi, înghesuiţi, presaţi şi agresaţi, iar noi, telespectatori nevinovaţi, ne rugăm Domnului să menţină rezultatul dar şi să nu ne pocnească ceva la inimă sau în creier. Îmi pare rău că nu pot împărtăşi entuziasmul celor care văd în acest nenorocit de 2-1 „o mare performanţă”, „un prim pas către ieşirea din grupe” (aici e aproape corect, cu menţiunea că oricum se iese din grupe, dar se poate ieşi de tot!) şi alte chestii d-astea. În fond, pe cine a bătut, chinuit rău, Clujul? Iar felul în care timp de 80 de minute s-a apărat ca la balamuc, numai cu mingi bubuite spre terenul ălora ori direct în tribune a fost doar jenant, nicidecum dătător de speranţe.

Prin comparaţie, paradoxal pentru un 4-1, Steaua a jucat chiar fotbal: deschis, avântat, cu şuturi şi, minune dumnezeiască!, chiar un gol înscris pe Anfield Road, împlinind astfel visul de aur al PRO TV. Numai că, în stil pur românesc, când joci bine o iei tare de tot... Şi poare că ar trebui să fim mulţumiţi că ăia n-au respectat indicaţiile antrenorului care le tot arăta 5 degete de la mâna dreaptă! Splendid golul lui Dodel, dar iarăşi, dacă tragem linie şi adunăm, la urmă ne iese socoata finală: ne-a distrus o echipă de rezerve! Oare ne poate consola ideea că şi americanii au câştigat „mondialele” de baschet jucând cu echipa a 4-a!?