Doru POPOVICI

Nu ştiu cum se puneau lucrurile pe meleaguri normale, dar mă îndoiesc că oricât ar fi ei de Mourinho, Capello ori Del Bosque, atunci când se duc antrenori la Chelsea, Inter, Real etc. le-ar putea trece prin cap să condiţioneze contractul de aducerea împreună cu ei a 2-3 secunzi, a unui maseur, a unui preşedinte, a unui magazioner, îngrijitor de teren, caloriferist, başca alte câteva rude sau doar prieteni pe post de băgători de seamă, toţi cu salarii grele plătite de vreun prost numit Perez, Abramovici ori Berlusconi. Iar ăştia, din câte ştiu, au bani, nenică. Dar vi-l imaginaţi pe Berlusconi la „negocieri” în sensul ăsta altfel decât cârpindu-l pe tupeist şi gonindu-l ca pe hoţ? Cum se face atunci că la noi (unde oricât de mulţi bani murdari ar avea golanii porecliţi „investitori”, tot săraci lipiţi par pe lângă averile ălora) orice amărât de antrenor vine cu nişte fiţe şi gărgăuni de ţi se face rău, cea mai tare din ele fiind chestia cu „stuff”-ul (ptiu!) tehnic? Adică, vezi Doamne, ditamai scula de antrenor care are în palmares două locuri 12, 3 retrogradări „cum laudae” şi o promovare cu chermeză din C în B, acu’ paişpe ani, nu poate lucra decât cu secundul Ăla, cu antrenorul de portari Ălălalt şi musai are nevoie de un cu totul alt „manager general” care, când nu-i chiar General (Puiu, Corneluş etc.) e musai vreun fost arbitru. Vreau să spun că tupeul acestor (în marea lor majoritate) neisprăviţi, de teapa lui Piţurcă, nu este întrecut decât de cel al „finanţatorilor” (vorbesc de felul în care şi-au confecţionat averile). Privind înmărmurit la nonşalanţa cu care doi borfaşi tupeişti aparţinând acestei încrengături, Piţurcă şi Becali, şi-au negociat, ca la uşa pârnăii, fosta viitoare colaborare, m-a cuprins un profund sentiment. De vomă. Surprinzătoare nu mi s-a părut decât virtuala prezenţă la taraba asta a domnului Emerich Ienei. Admit că o fi vorba de vârstă şi de problemele adiacente acesteia. Ajuns aici, îmi mai declar o dată admiraţia pentru atitudinea lui Gică Hagi, care a avut decenţa de a nu pune botu’ la lista de glorii eterne cu care l-a nădit ciobanu’. În aceeaşi ordine de idei, nu mă miră că Puiu, Duckadam şi Ilie l-au pus. Cu ciobanu’ însă, diferenţa dintre a pune botu’ şi a o lua în bot se măsoară în zile sau, maximum, în săptămâni.