Gabriel MANȚĂ

Trece timpul ca nebunul şi uite că Mircea Lucescu a bătut 65 de ani! Omul se încăpăţânează să privească înainte, poate şi fiindcă nepoţii cresc şi singuri, doar aţi văzut că deja îl ia presa în vizor pe ăla micu, Matei. Imaginile cu aniversarea de la locul de muncă, în Ucraina, le-am văzut la, cică, flash tabloid sau cam aşa ceva, o nouă secţiune în ştirile sportive (probabil se simţea nevoia!). Trecând peste amănuntele de decor, peste trofeele câştigate cu Şahtior, este impresionantă aprecierea de care se bucură Lucescu senior din partea lui Ahmetov, patronul miliardar. Graniţa respectului pentru profesionist a fost demult depăşită. Admiraţie şi afecţiune cred că ar fi cuvinte mai potrivite. Chiar şi cei pe care Lucescu i-a mai deranjat cu declaraţii belicoase, oficialii federaţiei ucrainene, adversarii din Kiev, ziariştii, au înţeles că nu (numai) acele momente îl reprezintă pe tehnicianul român, ca dovadă şi lobby-ul de anul trecut pentru postul de selecţioner al Ucrainei. Chiar dacă şi pe noi ne mai irită când mai apare cu câte o declaraţie că Steaua i-a furat titluri sau când se laudă că el a lansat jucători fără număr la naţională, să fim conştienţi că omul ăsta ne va lipsi în viitor, paradoxal poate chiar şi pentru vorbele alea! Dar sigur pentru ceea ce a însemnat în fotbal. Probabil singurul dor, sau doar dorul următor, este o performanţă în Liga Campionilor. Până acum Şahtior n-a ieşit în primăvară decât pe tabloul Cupei UEFA, pe care şi-a şi adjudecat-o. Şi nu cred că doar o optime de Ligă l-ar mulţumi pe Mircea Lucescu. Timpul nu mai are răbdare pentru a performa an de an, pas cu pas. Vom vedea.

Oful nostru rămâne echipa naţională, cea cu care capul familiei Lucescu şi-a încheiat socotelile. Familia încă nu. Răzvan, care, firesc, i-a fost alături la aniversare, este într-un moment de cumpănă. Cel mai frumos cadou ar fi o echipă meşterită precum odinioară de părinte. O echipă după care suntem, dacă-mi permiteţi licenţa, îndoreraţi.