Doru POPOVICI

Mă simt obligat acum, că tot a început campionatul, să scriu câte ceva despre... Turul Franţei! Nu de alta, dat tocmai s-a încheiat ediţia 2010, cea mai nehazoasă din câte am văzut în cei 10-12 ani de când, nu ştiu de ce, urmăresc etapă de etapă. Am fost, în acest timp, martor al seriei de 7 victorii consecutive (1999-2005) ale lui Lance Armstrong, ba şi al celor două retrageri „definitive” ale sale, urmate, cum bine ştiţi, de două reveniri: un eşec presupus accidental, urmat anul acesta de unul indiscutabil, venit parcă pentru a confirma că la nivelul maxim al performanţei sportive te poţi menţine o vreme, dar dacă ai întrerupt contactul, atunci nu te poate paşte decât o ieşire definitivă mai degrabă ridicolă decât memorabilă. Pentru confirmare, sunaţi la George Foreman sau la Michael Schumacher. Cred că, înainte de a fi o problemă de vârstă (deşi, indiscutabil, asta contează în primul rând), e vorba de a te afla sau nu în vâltoarea competiţiei, de a-ţi menţine nealterat tonusul de concurs. Vorbesc, desigur, exclusiv despre cei care cunosc gloria sportivă, de cei încununaţi cu trofee mondiale sau olimpice, nu de marea masă de sportivi anonimi. De altfel, chiar în timpul acestei ediţii a Turului Franţei, unul din cei doi comentatori a spus o vorbă memorabilă: „Este foarte uşor să rămâi constant în mediocritate”. Sigur că mi-ar fi plăcut ca anul acesta Lance să o ia din nou de nebun în căţărările alea de câte 19 km, trecând ca trenul pe lângă ceilalţi. De altfel, a şi făcut-o, în prima din cele două etape în care se urca Le Tourmalet. Dar nu mai avea nici aplombul din anii de glorie, şi nici echipa care să-l susţină cu devotament. Etapa în care a fost evident că nu mai poate, a fost cea în care a căzut de trei ori, ultima dată chiar când se năpustea în căţărare. Cred că, dincolo de rănile multe dar nu grave, a înţeles că ăla era semnul (sau semnalul?) că vremea lui a trecut. Un Lance Armstrong care stârneşte milă este ceva cumplit pentru oricine l-a iubit şi admirat. Contador, câştigătorul, e şi el la al treilea Tour câştigat. Oricât încerc, nu văd în el nimic de erou, nimic de legendă. Cred că ultima, dintr-o serie care-i include pe Anquetil, Merckx, Indurain, s-a numit Armstrong.