Gabriel MANȚĂ

Desigur, mai toţi vedem triumful binelui fotbalistic în victoria spaniolilor, dar haideţi să nu-i demonizăm pe olandezi. Gestul lui De Jong nu-i poate caracteriza pe toţi portocaliii, aşa cum ceea ce ne-a rămas din SUA ’94nu e legat în primul rând de Vlădoiu. Trimiterea la istorie, la asprimea burilor, se făcea de la sine, în timp ce din tribună încurajările curgeau în afrikaans. Oricum, cel mai inspirat titlu l-au lansat pe twitter (ar fi păcat să nu se regăsească şi în ediţia tipărită) cei de la Caţavencu: Don Quijote a învins morile de vânt! Mai bine de atât nu cred că se poate...

Povestea finalei a început fără personaje negative, dar, depănându-se, ceva ni-i apropia pe spanioli. Şi parcă simţeam că, orice ar fi, nu puteau pierde. Observ că furia roja devenise flacăra violet la echipament, dar nu, nu era asta. Cred că atitudinea avântată a ibericilor înclina, puţin câte puţin, talerul. Acea dorinţă care îl făcea pe Iniesta să se strecoare pur şi simplu pe sub un adversar, precum odinioară vagabondul Charlot printre picioarele poliţistului, pentru ca apoi să fie blocat într-o poziţie în care, la începuturile sale, îl tăvălea pe Bărcăuan într-un Barcelona-Şahtior. Sau acea credinţă în minuni care i-a făcut pe Xavi şi Villa, doar pe ei doi, să născoceacă un schimb de pase nesfârşit care a dus mingea de la mijlocul terenului până către finalizare. Faptul că aceste două faze n-au fost selectate în nici un rezumat al finalei, se constituie într-un mister pentru mine.

Apoi au fost cei doi antrenori. De van Marwijk nu ştiam mai nimic, bonomul del Bosque îmi era simpatic din vremea Realului. Am aşteptat răbdător, partidă după partidă, momentul debutului pentru un anume jucător olandez, Ryan Babel. N-a fost să fie, iar asta cred că este o mare nedreptate fotbalistică. Babel a arătat, nu o dată, că poate schimba faţa unui meci atunci când este aruncat în luptă. Van Marwijk l-a păstrat pe van Persie ca pe un fetiş şi a făcut obsesiv aceleaşi schimbări. Ultima dată, fricos, a introdus un fundaş de care nu auzise nimeni şi pe care l-a lovit, perfidă, Jo’bulani în cap. În schimb, del Bosque n-a fost băgător de seamă. A avut puterea de a renunţa la Torres, deşi nu era uşor având în vedere statutul acestuia. Mai puţin băgată în seamă a fost o altă modificare, de data asta radicală, exilarea definitivă pe bancă a lui David Silva, un june care părea bătut în cuie în primul unsprezece, dar care cam bătuse pasul pe loc. În schimb, Del Bosque a avut curajul de a merge pe mâna unor puşti catalani, Busquets şi Pedro, care nici măcar nu strânseseră prea multe meciuri ca titulari la Barcelona. A fost înţelept în tot ce a făcut şi asta a contat în final.

Despre Cupa Mondială, în ansamblul său, data viitoare.