Doru POPOVICI

Dincolo de a fi o parafrazare a titlului unui celebru film sovietic („Gară pentru doi”), în rubrica de azi vreau să vă demonstrez de ce Spania merita cu vârf şi îndesat să câştige World Cup, argumentul suprem fiind acela că din rândurile ei se disting patru personaje cu adevărat legendare, ale căror cariere nu puteau să nu fie încununate astfel.

Am să încep cu Puyol, căpitanul celei mai bune echipe din lume de câţiva ani încoace: Barcelona. La 32 de ani, după ce a cucerit toate trofeele posibile cu Barca, după ce a devenit campion european cu Naţionala, lui Puyol tocmai asta îi mai lipsea pentru a întregi colecţia: titlul suprem. Îl merită pe deplin, cu atât mai mult cu cât pe lângă alte merite îl are şi pe acela de a fi înscris chiar golul calificării în finală, contra Germaniei, cu o lovitură cu capul fabuloasă. El, Puyol, o „piticanie”! Este fundaşul perfect, o combinaţie de tehnică, eleganţă şi inteligenţă în joc cum am mai întâlnit doar la Beckenbauer, Belodedici şi Gică Popescu.

Cu drepturi egale trebuie menţionat Iker Casillas, de foarte mulţi ani cel mai bun portar din lume, forţat cumva să ajungă astfel de propria-i echipă, Real Madrid. Ca fan al acesteia de mai bine de 50 de ani, vă dau şi argumentul: cu aşa o panaramă de apărare cum are Real-ul, fără Iker în poartă ar fi fost de mult în Liga a III-a spaniolă, nicidecum an de an în Liga Campionilor. Iar titlul în sine îi aparţine în cea mai mare măsură tot lui, nu fiindcă este căpitanul noilor campioni mondiali, ci fiindcă în finală a salvat Spania de două ori, la pătrunderile lui Robben.

Dintre jucători mai este de amintit Xavi. Nu Xabi. Hernandez, nu Alonso! Adică omul care la decernarea trofeului pentru fotbalistul anului, acum câteva luni, spunea că el n-are nevoie de acest trofeu (deşi este în fiecare an printre nominalizaţi!) întrucât pe vreo 8 dintre câştigători el i-a făcut „Balon de aur”! Şi nu cred că exagera.

În sfârşit, „tatăl” lor: Vicente del Bosque. De un pitoresc unic printre antrenorii lumii, mai nimeni până acum nu pare să-l fi considerat şi un mare antrenor, ci doar extrem de pitoresc. Omul cu care toţi preşedinţii Real-ului s-au „scos” la necaz şi de care s-au debarasat cu primul prilej, inclusiv după ce le adusese Champions’ League! Ei bine, iată-l acum pe Don Vicente în vârful lumii fotbalistice. O fi sau nu mare antrenor!?

Spuneţi-mi, vă rog, un nume de olandez pe care să îl puteţi aşeza între acestea patru. Iar de aici, discuţia despre victoria meritată sau nu a Spaniei nu mai are justificare.