Doru POPOVICI

Cu mult noroc, fosta vicecampioană mondială, Franţa, s-a cărat acasă cu un punct. Culmea, deţinut chiar în faţa câştigătoarei grupei, Uruguay, una din echipele, puţine, care chiar au jucat fotbal. În plus, tot Uruguay a adus pe gazon singurul fotbalist care până acum s-a distins cu adevărat: Forlan, un conducător de joc excepţional, pe deasupra şi marcator de clasă, al cărui joc nu-mi aminteşte decât de Günther Netzer, fenomenalul neamţ din anii ’70.

Ei bine, Franţa mi s-a părut un coşmar pe întregul ei parcurs, şi aşa prea lung şi în întregime nemeritat, dacă ne amintim modul fraudulos în care s-a calificat Franţa: în barajul cu Irlanda, în prelungirile returului, Henry a luat mingea în mână, şi-a aşezat-o la piciorul cu care a centrat, iar restul e istorie şi poate politică fotbalistică.

Cred că toată aventura Franţei în Africa de Sud a stat sub semnul unei pedepse divine, hoţia din calificări fiind o povară prea greu de purtat pe umerii moşnegăraiei din lotul lui Domenech, o panaramă de antrenor pe care oricât de mult ţi-ai dori să-l compari şi cu altcineva, invariabil îţi vine în minte un singur nume: Piţurcă. Ar trebui totuşi să le rămânem recunoscători atât ăstuia cât şi ăluia, fiindcă dacă nu ar fi fost ei, cine ştie, poate că în locul Franţei am fi fost noi cei care să ne facem de râsul întregii planete. Dincolo de blestemul de care vorbeam, Franţa a adus o echipă nu îmbătrânită pur şi simplu, ci de-a dreptul fosilizată.

Asta însă nu are de fapt legătură cu vârsta din acte a jucătorilor, fiindcă, spre comparaţie, Malouda şi Govou au câte 30 de ani, iar Forlan 31! Paranteză: Roberto Carlos are, parcă, 37 de ani, iar jocul lui la Corinthians este absolut magnific, cu nimic diferit de ceea ce făcea în perioada de glorie a Real-ului.

Francezii sunt în primul rând fosilizaţi psihic, iar asta e pe principiul peştelui care ştim cu toţii de unde se-mpute! Poţi să ai jucătorii cei mai buni, dacă antrenorul e un idiot, nu se poate face nimic... Ceea ce mă duce cu comparaţia înapoi la Piţurcă, al cărui argument suprem la discuţiile cu Becali a fost acela că în meciurile cu Franţa a „închis” într-un mare fel jocul de n-au putut ăia să ne bată! Atunci când te făleşti că eşti la fel de bun ca ăl mai prost antrenor din lume duce la concluzia, desprinsă din titlul celei mai recente cărţi a prietenului meu Nicu Gavriluţă, că „Mama proştilor e mereu gravidă”.