Doru POPOVICI

Ieri s-au terminat partidele turului 1 al Cupei Mondiale. Urmăresc această competiţie din 1966 (ediţia britanică, prima televizată în România că de la aia din 62 – Chile, n-aveam imagine, iar la 58 – Suedia, când a debutat Pelé, n-aveam... televiziune; de fapt, aveam, dar erau câte 1-2 televizoare în fiecare oraş, hai, 3 în Capitală!) şi vă mărturisesc că n-am văzut ediţie mai proastă. La unele, văzute pe bulgari, când lucram la Câmpina, sau pe ruşi, când am devenit Sucevean, chiar dacă era fotbalul bun, uneori formidabil, mă zgâria în timpane limba: „daraghi telizriteli”, „ştrafnoi”, „niema zasada”, „joltaia Kartocika”, recunoaşteţi că nu-i tocmai plăcut, nici pe scrise, nici pe auzite, darămite să mai şi citeşti ce scria cu păduchi ăia pe ecran! Ei bine, acum, când după doar 6 zile de la atac la timpan şi la neuron al vuvuzelei, mi s-a făcut un dor nebun de dulcea limbă rusă... sau bulgară, că-s cam tot aia! S-ar putea, mă gândesc eu cu puţina minte care mi-a mai rămas netulburată, ca tocmai vuvuzeaua să fie vinovată de jocurile ăstea absolut mizerabile pe care le-am văzut până acum.

Am şi argumente, în sensul că am văzut portarul danez ciocnindu-se cu un coechipier, fundaş, deşi îl strigase, evident la reluarea din toate unghiurile, s-o lase (mingea) că vine el. Am mai văzut şi pâlc de jucători pregătind o lovitură liberă, cu „schemă”, din care s-a ales praful, că nimeni nu s-a înţeles cu nimeni.

Evident că toate astea se petrec în mod concret fizic, din cauza sunetului asurzitor de vuvuzea, dar şi pe fond psihic, fiindcă nu cred că există fiinţă umană care să se poată concentra fie şi câteva secunde la orice, cât timp sunetul ăla cretin şi cretinizant este şi el prezent. Măcar din acest motiv doresc dispariţie grabnică Africii de Sud, încă din serii, că poate astfel s-or mai domoli cretinoizii din tribune. Din motive personale, am scris acest articol până să înceapă primul meci din etapa a 2-a, Africa de Sud-Uruguay. Sunt fericit că africanii au luat-o cu 3-0, sunt optimist cu privire la diminuarea agresiunii vuvuzelelor.

Şi, în sfârşit, am văzut şi un fotbalist, Diego Forlan, prima prezenţă cu adevărat impresionantă. Cât despre favoritele mele, în ordine, Brazilia şi Spania, daţi-mi voie să tac adânc.