Doru POPOVICI

Am avut un weekend plin de finale. Mai întâi sâmbătă, la ora prânzului, am aşteptat-o pe Alexandra Dulgheru să recidiveze la Varşovia, acolo unde mă surprinsese anul trecut în cel mai plăcut mod cu putinţă. Am urmărit-o de-a lungul întregii săptămâni trecute, şi pot spune că a jucat mai bine de la un meci la altul. Mi-a fost puţin teamă la semifinala cu Li, vineri. A „rezolvat-o” destul de greu, finala de sâmbătă, cu Zheng, părând prin comparaţie, o formalitate. Anul trecut, pe vremea asta, scriam elogios despre ea în această rubrică sub titlul „Linişte, serveşte Dulgheru!”. Un ziar central de ieri titra: „Linişte, serveşte Alexandra!”, ceea ce e, recunosc, cu totul altceva! Nu fac fiţe cu plagiatul, ci doar mi-e niţel silă de mine că am ajuns să titrez ca ziariştii „de la centru”. Mea pulpa, pardon, culpa!

Mai pe înnoptate, a fost Marea Finală. N-a avut, pentru mine, nimic surprinzător, totul desfăşurându-se conform previziunilor mele (aţi putut citi sâmbătă, tot aici, argumentaţia mea pentru un scor de 2-0 sau 2-1), fapt pentru care m-a şi sunat cel mai fidel cititor al „Monitorului”, din Dubai, imediat după meci, pentru a-mi mai înfige un cuţit în rană: „Bă, tu le nimereşti cam pe toate, mai puţin p-alea cu Real-ul!”), dar mai ales tacticii marca „Mourinho”, un registered trade mark încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, ştiţi dv., chestia aia cu pârjolitul ierbii. Un meci tras la indigo cu cel de la Barcelona, din semifinală, dovadă şi posesia mingii 67% Bayern, 33% Inter. Un argument solid împotriva frecatului ineficient al mingii, în care şi noi suntem mari experţi, pe care tot Mourinho îl caracterizase după semifinală: „taka-taka, tika-taka, taka-tiki!” Cristi Chivu n-a făcut un joc grozav, dar important pentru el că e viu, că e titular, că a ţinut Cupa în braţe, iar pentru noi că în sfârşit, după atâta secetă, am avut un reprezentant la nivel suprem european. Pentru mine ar fi o bucurie încă şi mai mare dacă viitoarele performanţe ale Real-ului l-ar include şi pe el, alături de Mourinho.

A treia finală, şi cea mai dramatică, infinit mai spectaculoasă decât cea de fotbal, a fost cea a Campionatului Mondial de Hochei, în care, duminică seara, Cehia a bătut Rusia cu 2-1, golul ruşilor venind în ultimul minut de joc, iar în ultimele 15 secunde având două mari ocazii de egalare. A fost un spectacol total, cu bătăi cu tot, ba chiar şi cu o eliminare definitivă (5+20 de minute), Cehia cu o echipă încropită bătând Rusia care era super-hiper-macrofavorită. Explicaţia trebuie căutată doar în istorie: începând cu august 1968, de câte ori le iese rus în cale, cehii, pur şi simplu, înnebunesc.