Gabriel MANȚĂ

Două falimente. Unul este Mihai Stoichiţă. Eşecul său este măturat sub covor cu nonşalanţa constatării că locul actual este mai bun decât locul 6, ocupat anul trecut. Dar contribuţia sa la depersonalizarea Stelei nu are cum s-o ascundă. Iar eşecul său era unul anunţat, de cum a acceptat propunerea lui Becali. Este exemplul perfect de cum amorul propriu întunecă judecata. Dar judecata lui Mihai Stoichiţă era uşor superioară încă de pe vremea când se dădea pe sticlă, în vremea predecesorilor săi. Sfătosului glob-trotter îi venea uşor să spună „ăsta nu e spiritul Stelei”. Analiza jocul, aşezarea, tactica. Totul, cu lejeritatea unui campion retras. Pe urmă, a venit propunerea, marea propunere. Iarăşi clişeul cu Steaua nu se refuză. Dar Becali da, a spus de curând Hagi. Ce te poate face să crezi că vei reuşi tu, acolo unde au eşuat nume săpate mult mai adânc în conştiinţa suporterilor, ca Hagi sau Lăcătuş? Jucători nu, bani nu, atmosferă potrivnică da, patron sabotor da... Amorul propriu este răspunsul. Excitaţia care te face să întrevezi şansa ta acolo unde este de fapt doar malaxorul. Stoichiţă iese şifonat rău şi nu-i va plânge nimeni de milă. Se va consola antrenând pe bani frumoşi, pe coclauri. Armeni, panamezi, arabi, oriunde va fi  mai bine ca la Steaua. Aici, doar antrenori de casă, gen Pedrazzini, se mai bagă în cârdăşie cu nebunul.

Celălalt este Sabău. Pentru eşecul său e nevoie de psiholog. E dezamăgit de suporterii contestatari, dar nu le-a oferit nimic de care să se agaţe. Sentimental, am fost mult timp alături de el. Este serios şi harnic. Aşa era şi ca jucător, dar prima calitate era talentul. Un prieten, mare admirator al său, spunea că Sabău ar putea dribla la infinit, dar n-o face pentru că este prea disciplinat tactic. Bună ca utopie, însă ieşirea din tipare desparte jucătorul foarte bun de cel de geniu. Maradona putea foarte bine să respecte indicaţiile tactice, că doar nu îi spunea antrenorul „driblează până nu mai poţi”! Mai degrabă „fă ce ştii”... Revenind la Sabău, la fel s-a dovedit şi echipa sa, fără sclipire. N-a avut nici lot de nivelul Clujului, căruia i-a ţinut piept un tur întreg, până la plecarea lui Gigel Bucur. Deşi a fost o pierdere însemnată, nu avea voie să fie decisivă. Ca un corolar, Timişoara a fost de o înduioşătoare fragilitate psihică. Dacă marca repede, se dezlănţuia şi dădea puhoi de goluri. Altminteri, asistam la o „încâlceală în spirală”! Sabău n-a reuşit să-şi motiveze just jucătorii în momentele cheie. Echipa n-avea voie să piardă acasă cu Steaua, în tur, nici cu Vaslui sau Mediaş, şi nici să se împiedice de Inter Curtea de Argeş. Toate, momente favorabile care ar fi contat enorm pentru parcursul ulterior. Iar lamentările lui Iancu la adresa arbitrilor sunt exagerate. Să nu uităm că, doar cu punctele câştigate pe teren, Timişoara n-ar fi fost acum sigură nici de locul în UEFA. Nu e admisibil ca singura diferenţă faţă de Pandurii să fie şutul acela fantomă! Cu câţiva milimetri mai sus ar fi fost bară plină şi atunci ghinionul ar fi devenit scuză. Poate cu un lot mai valoros, cu personalităţi în teren (nu Contra, deseori autodistructiv), Sabău ar fi răzbit. Există mereu o dată viitoare.