Doru POPOVICI

De câteva zile, mai exact de la meciul de tenis din Cupa Davis din weekend-ul trecut, mă preocupă răspunsul la o întrebare pe care mi-am tot pus-o pe parcursul celor trei zile (şi o ploaie!) ale competiţiei: vârsta este sau nu un handicap? Vorbesc de vârsta mea, ca telespectator, nu de a combatanţilor. Deşi discuţia se poate purta şi în acest plan. Va să zică: în anii ’60-’70, când echipa noastră reuşea să joace de 3 ori finala, era o încântare să-l urmăreşti pe Ilie Năstase, şi tot încântător era şi dublul Năstase – Ţiriac, alcătuit din doi jucători complet diferiţi în absolut toate privinţele, dar completându-se (poate tocmai de aceea) absolut fericit în teren. De un al treilea nici un putea fi vorba, mai ales că oricum nu-l aveam! Regula era cam asta: Năstase câştiga două meciuri, Ţiriac pierdea tot două, diferenţa făcând-o dublul. Sunt înclinat să cred acum, la vreo 40 de ani după, că doar întâmplător, accidental, n-am reuşit să luăm şi noi o dată Cupa, altfel spus: de fiecare dată nu i-au ţinut nervii pe cei doi mari jucători. Iar când ei au dispărut din tenis, practic a dispărut şi România din elita Cupei Davis, de atunci încoace mediocritatea fiind cuvântul definitoriu pentru echipă şi pentru fiecare jucător în parte, fie el Hărădău, Voinea sau Hănescu, cu vagi şi rare sclipiri ale unui Pavel, oricum cu o clasă peste ceilalţi. România, de vreo 30 şi ceva de ani, se zbate între retrogradări, baraje şi promovări (între două retrogradări) în Grupa Mondială, cea în care începe cu adevărat discuţia despre trofeu. În meciul din weekend-ul trecut, ai noştri au câştigat în faţa unor submediocri. Oricât aş încerca, nu văd nici o calitate de tenismam la cel de-ai doilea jucător al nostru de simplu, Ungur. Iar Hănescu poate fi apreciat pentru devotament, tenacitate, chiar patriotism, dar nicidecum pentru jocul anost, ticăit, insipid. Păcat că am avut grijă să distrugem dublul Mergea – Tecău, cel care devenise campion mondial la juniori, câştigând până şi Wimbledon-ul. Este dublul care ne-a asigurat victoria în Ecuador, bătându-i pe fraţii Lapenti nu într-un meci, ci într-o epopee care a durat vreo două zile, vă amintiţi? Acum, norocul ne-a surâs din nou, Ecuador fiind singura echipă pe care o putem bate. E „găina” noastră. E suficient însă ca pe anostul Hănescu să-l doară niţel umărul pentru ca rolul găinii să-l jucăm noi. Sperând că nu va fi aşa, să ne bucurăm de tragerea la sorţi şi să aşteptăm resemnaţi retrogradarea de la anul.