Gabriel MANȚĂ

La cuvinte grele, precumpănitor! Am privit cu ochi de suporter meciul fetelor de la Oltchim, aşa că analiza tehnico-tactică o las în seama altora mai pricepuţi. Din păcate, constat iarăşi că lunecăm prea lesne dintr-o extremă în alta. Deja fetele nu mai sunt galactice  (poate pentru că nici nu fuseseră?!), ci primadone! Mă întreb dacă nu putem trăi firesc, la intensitate neamplificată artificial, evenimentele cu care suntem contemporani. Chiar trebuie mereu să ne distrăm „la maxim” sau să ne dispreţuim total neconstructiv unii pe alţii?! Ce vor face politrucii noştri acum, cei care vroiau să se asocieze cu o mare victorie, vor da bir cu fugiţii sau vor rămâne să-şi ia raţia de înjurături, mai ales după anunţarea unor măsuri cinice care ne vor întoarce în prăpastia anilor ’90? Scurtă paranteză antictiză – una e să slăbeşti pentru că îţi propui conştient asta, pentru că realizezi obezitatea, şi cu totul alta să slăbeşti de nevoie, de sărăcie. De obicei, ultima variantă vine când este prea târziu şi e percepută ca o dramă. Oarecum legat de asta, să nu uităm o anomalie economică în privinţa Oltchimului, echipă şi combinat. Echipa este susţinută financiar de combinatul care în mod normal nu-şi putea permite acest lucru! Este doar o problemă de mândrie locală, care însă nu le poate ţine de foame celor disponibilizaţi.

Dintru început, comentatorii finalei au sărit calul cu exaltarea. Cică finalaLligii Campionilor, la care ne dădeau ocazia să asistăm, ar fi cel mai important eveniment sportiv de după Revoluţie!! Hai să fim serioşi, nici măcar n-a fost cel mai important din handbalul feminin, să nu uităm că tot fetele noastre au disputat o finală de campionat mondial acum câţiva ani. Înţeleg că fiecare încearcă să tragă spuza audienţei pe turta lui, dar puţin simţ al măsurii n-ar strica. Superlative a meritat, într-adevăr, portăriţa Paula Ungureanu, cea care ne-a arătat nouă, celor cu fotbalul pe pâine, câtă acoperire poate avea expresia „a respinge cu piciorul, ca la handbal”! Blocajul din repriza secundă, în primul rând psihic, al celorlalte fete mi s-a relevat la o repunere de la centrul terenului, după gol primit, când pur şi simplu s-a greşit repunerea din punct de vedere tehnic! Cu toată necunoaşterea mea, tot îmi e clar că acest moment al jocului ţine de banalul banalului şi are frecvenţa de apariţie a unui autocoş, aşa cum am văzut nu demult un exemplu chiar în NBA. Tot în repriza secundă am simţit un sentiment contradictoriu, de admiraţie sportivă şi respingere estetică, odată cu ieşirea la rampă a Bojanei Popovic, care, cu mânecile ridicate până la umeri, aducea cu Rambo printre fetele noastre, cu toate avantajele şi neajunsurile acestei comparaţii...

Ca o concluzie, mi-aş dori să nu fim prea drastici. Să nu uităm că handbalul feminin este singurul sport de echipă în care mai contăm, că doar prin el mai suntem prezenţi pe la Olimpiade sau prin turnee finale. Înainte de a le reproşa că nu pot fi chiar cele mai bune, să ne uităm spre alte ramuri sportive sau chiar spre noi. Mai merită să întindem mâna după piatră?