Doru POPOVICI

În mod frecvent, cu precădere în fotbal şi mai ales în fotbalul românesc, „motivaţia” a devenit un oarecare sinonim pentru „primă” sau „bonus” (tot în bani, desigur). Genul de motivaţie precum gloria clubului ori a ţării, performanţa sportivă în sine şi altele asemenea a dispărut de parcă nici n-ar fi existat vreodată. La urmă, când în loc de rezultate vedem doar numere comice de mare virtuozitate, avem deja explicaţia din partea oficialilor: deh, băieţii n-au fost motivaţi. Nemotivate sunt, la noi, şi echipele care nu trag la nimic, cele de pe locurile 6-7 până la 10-12. Nu le trebuie puncte, ci doar ceva bani negri de la o alta, aflată la retrogradare sau la bătaie pentru Europa League ori titlul de campioană. Aici s-ar putea vorbi de o oarecare motivaţie, dar nu e cazul: ei sunt „motivaţi” să nu joace deloc, spre deosebire de obişnuitele meciuri disputate între ele, ălea „fără motivaţie”.

De aproape două săptămâni, la Sheffield se dispută Campionatul Mondial de snooker. Un sport în care surprizele sunt rare de tot, cam ca în tenis, unde când zici Nadal, Federer ori Davidenko, te întrebi doar cu cât îl vor bate pe cel de vizavi, oricare ar fi acela. Sigur că mai vine câte un Del Potro ori, ca alaltăieri, un Gulbis care să-l bată pe Federer. Dar se întâmplă rar de tot. În snooker, parcă şi mai rar. De la o vreme, adică de vreo 3-4 ani, tot izvorăsc niscai chinezi, care chiar produc şi câte o surpriză. Din alea rare. Dar când e să se adjudece câte un trofeu, în finală dăm tot peste Ronnie, Hoggins, Dott, Hendry şi încă vreo trei. Poţi produce surpriza eliminării vreunuia din „grei”, dar atât. Să-i iei la rând, e imposibil. Ei bine, surpriza absolută a acestei ediţii este (de fapt, a fost, veţi vedea şi de ce) un anume Steve Davies. Pentru neiniţiaţi şi pentru cei foarte tineri: Steve a fost de 6 ori campion mondial la snooker. A schimbat masa: s-a dus la biliard (care-i cu totul altceva) şi a ajuns campion mondial, parcă de 3 ori. Terminând şi cu asta, a plecat la trick-shot: o competiţie tot cu tac, bile, dar şi cu orice-ţi mai trece prin cap. Concurs de trucuri. De invenţii. Un fel de circ. Ceva cam între baschetul lui Harlem Globetrotters şi fotbalul lui Gicu Dobrin. A devenit campion mondial şi acolo. În concursurile de snooker a jucat rar, mai mult de amuzament. Anul ăsta, a venit, a jucat, l-a bătut pe John Hoggins, actualul campion mondial (încă vreo 4 zile). A ajuns în sferturi. Ce l-a motivat la 52 de ani, şi după toate titlurile alea mondiale? Plăcerea de a juca. Oare câţi pricep chestia asta uluitor de simplă?