Doru POPOVICI

După ce am văzut toate sferturile Ligii Campionilor şi doar unul (cel care trebuia!) din Europa League, în cele din urmă mi-am dat seama ce lipseşte fotbalului nostru nu pentru a ajunge ca ăia, ci măcar să se asemene cât de cât: ţicneala! Aici e vorba de un paradox cât se poate de bizar, fiindcă deşi avem ţicniţi cât toţi ceilalţi la un loc, cu toate astea n-avem ţicneală (seamănă cumva cu vorbele irepetabilului Caragiale, dar nu din vina mea).

De unde-mi veni ideea asta? Păi, aşa cum v-am spus deja, doar privind. Am văzut nişte demenţe de fotbalişti, în frunte, desigur, cu Messi şi cu Ibrahimovici, dar şi cu Agger (doamne, ce călcâi!) ori Ribery. Ajuns aici, mă simt obligat să spun pentru a mia oară că dacă Real de Madrid, în loc să cumpere prosteşte, la kil, o armată de fotbalişti de duzină, ar fi dat cât i s-a cerut pe Ibrahimovici şi Ribery, acum ar fi defilat prin toate competiţiile şi i-ar fi făcut uitaţi pe alde Zidane, Figo, Roberto Carlos şi Ronaldo, „galacticii” care au constituit un fel de „generaţie de aur”, dacă nu cumva termenul ăsta împrumutat de la noi o fi chiar o jignire când vorbeşti de Real. În sfârşit, ceea ce vreau să spun e că diferenţa dintre fotbalul adevărat, spectaculos şi ăstălalt, gri şi aflat în moarte clinică, o face tocmai nebunia aia generală care îi cuprinde din când în când pe toţi ăia, care mai au şi câte un „şef de salon” în ospiciu. Fiindcă, zic eu, trebuie să fii absolut dement pentru a te apuca, în bârlogul Arsenal-ului, să le tragi un 11-0 la şuturi pe poartă în... 15 minute! Cum tot demenţă, ba încă în formă şi mai gravă, este să-i ţii pe bieţii „tunari” într-un şir interminabil de pase cu călcâiul, nu numai când îi conduceai cu 2-0, ci chiar şi după 2-2, moment în care nici măcar nu mai erau pe teren alde Ibrahimovici şi Messi. Îţi trebuie ţicneală cu asupra de măsură ca să reuşeşti să întorci de la 0-1 la 2-1, aşa cum au făcut-o cei de la Bayern, conduşi de Ribery, căruia cu siguranţă că în loc de chiloţi şi tricouri i s-ar fi potrivit mai degrabă o cămaşă de forţă! Dar suprema expresie a nebuniei fotbaliste am consemat-o la Liverpool care a reuşit golul săptămânii: fabuloasa execuţie cu călcâiul a unui... fundaş central! Îl cheamă Agger. Încercaţi, vă rog, un exerciţiu de imaginaţie: ce credeţi că ar face un Moţi în aceeaşi situaţie? Sau Rădoi. Eu, oricât încerc, nu văd decât o autoaccidentare cumplită, cu piciorul sărindu-le din şold, oricăruia din ei. Vă doresc un Paşte tihnit.