Doru POPOVICI

Exceptând câteva fenomene de tipul Messi, Ronaldo, Drogba, Ibrahimovici, Rooney (nu văd nici un motiv să nu fie el jucătorul anului), trebuie să observăm că toţi ceilalţi jucători din fotbalul mare sunt alcătuiţi cam din acelaşi aluat, ingredientele fiind tehnica impecabilă în regim de mare viteză, o condiţie fizică uluitoare (probabil amplificată de „susţinătoare de efort” – cu / fără sibutramină!) şi o concentrare în joc fără echivalent în ceea ce vedem la noi în bătătură, unde, prin, comparaţie, parcă mai toţi ar fi autişti (dragi jucători, nu-i vorba de unii specializaţi în bătutul auturilor!). De aici, rezultă un echilibru aproape perfect, diferenţa de unul, două goluri, atunci când există un câştigător, făcând-o fie câte unul din cei numiţi mai sus, fie vreo deviere a mingii, fie câte un arbitru penal, aşa cum s-a întâmplat în meciul Bayern – Fiorentina (un ofsaid de câţiva metri la golul victoriei) ori la antologica mână pe minge care a adus calificarea Franţei la World Cup 2010.

Am uitat ceva? A, da: antrenorul. El, oare, figurează pe undeva în ecuaţia performanţei_ Cei mai bătrâni îşi amintesc, poate, cum pe la începutul anilor 70, Ajax Amsterdam a câştigat de două ori consecutiv Cupa Campionilor Europeni, avându-l la cârmă pe Ştefan Covaci, antrenor român fără vreo performanţă notabilă până atunci, ajuns la Ajax prin... concurs (!!), lucru de neimaginat astăzi. S-a zis atunci că a avut baftă chioară, că echipa aia, cu Johan Cruyff în frunte, putea juca la fel de bine şi singură, fără antrenor (cam cum avea să se spună şi despre Real Madrid-ul de acum vreo 6-7 ani), că „Pişti” Covaci n-a adus nimic nou în jocul echipei care atinsese perfecţiunea înaintea sosirii lui acolo etc.. Foarte posibil. Vă întreb însă: acum, când echipele sunt, aşa cum am spus, extrem de apropiate ca nivel de joc, diferenţa despre care vorbeam oare n-o face şi antrenorul? Măcar prin felul în care le acordă libertate de mişcare jucătorilor ălora de excepţie? Sau prin felul în care concepe o tactică prin care să le anihileze adversarilor tocmai jucătorul ăla care „face diferenţa”? O fi oare Chelsea cu adevărat mai slabă mult decât Inter-ul care îi ia 6 puncte din 6 puse în joc? Mă îndoiesc sincer. Şi mai cred că Mourinho este principalul autor al spectaculoasei calificări. Inter a avut cele mai mari ocazii alaltăieri, timp în care Didier Drogba, un fotbalist cum Inter-ul nu are, practic n-a existat în acest joc. Chiar şi golul lui Eto’o mi se pare tot o mare realizare a lui Mourinho. Vom avea şi noi performanţă la nivel mare abia în momentul în care vom înţelege că un antrenor de 7-12 milioane de euro pe an poate fi mai rentabil decât unul de 100.000 de euro.