Doru POPOVICI

Alt weekend, alte întâmplări din nesfârşitul lanţ al vitejiilor comise pe terenurile şi în sălile de sport de pe întinsul patriei, şi nu numai. Ba chiar aş începe cu neverosimila păţanie handbalistică de la Szeged, unde bravii noştri constănţeni au reuşit o primă repriză de vis, la sfârşitul căreia conduceau cu 17-14, iar eu îi vedeam deja candidaţi la trofeul suprem european, bazându-mă şi pe creşterea vădită a calităţii jocului de la un meci la celălalt, precum şi pe jocul tot mai bun pe care îl demonstraseră şi la meciurile din deplasare. ... Şi a-nceput prăpădul: timp de 9 (nouă!) minute din repriza a doua, au înscris numai ungurii, astfel încât din 14-17, tabela a ajuns să arate 21-17, apoi 29-18, ba ajunsese la un moment dat la o diferenţă de 13 goluri în favoarea ălora. Sigur că, români fiind, găsim mereu explicaţii, justificări: că eram deja calificaţi, că nu mai era miză, că n-avea rost să se obosească inutil etc. Mai rămân chestiile alea neimportante la noi, dar care la alţii (de fapt la toţi ceilalţi) contează mai mult decât oricare: demnitatea, onoarea, mândria. Şi mai e şi chestia aia cu orgoliul masculin: cum le-o fi băieţilor ăstora când văd Oltchimul câştigând 3 din 4 puncte în faţa campioanelor din ţara campioană mondială? Mai ales că ruşinoasa lor repriză secundă venea la exact 24 de ore după egalul Oltchimului de la Volgograd...

Cam în aceeaşi notă a penibilului (numai că la ăştia a devenit obişnuinţă) se poate încadra şi prestaţia lui Dinamo în faţa Ceahlăului. Dincolo de rezultat, faza golului egalizator poate fi dată ca material didactic la toate şcolile de fotbal din lume, în ideea de a nu lăsa vreodat să se strecoare printre cursanţi niscai pulhaci sau moţi. Sau toţi, sau tonţi. Că de când urmăresc eu fotbal, de mai bine de juma’ de secol, n-am văzut atâta letargie la un loc. O fază în care absolut toţi fundaşii (plus portarul) dormeau adânc, iar mingea în poartă putea să le-o bage oricare din cei trei adversari, oarecum stânjeniţi şi ei de câtă prostie şi indolenţă li se arată. Iar pentru că Dinamo trăieşte exclusiv din ce e în afara gazonului (că ăia de pe tăpşan par ori morţi, ori zombies – care-i tot aia!), am aflat că nişte „câini până la moarte”, suceveni, i-au spus prietenului Sorin Avram, alaltăieri: „Păcat. Tocmai acum, când aveam culoar favorabil!” Eu zic că încă îl au: culoarul spre Divizia B, unde ar fi ajuns de mult cu arbitraje corecte, este însă larg deschis.