Doru POPOVICI

Diminică noaptea, de la ora 22 în sus, a trebuit să-mi distribui privirea şi atenţia către două meciuri: unul de hockey şi unul de fotbal. Unul mai frumos decât celălalt. Finala olimpică la hockey a avut de toate, de la viteza cosmică a jucătorilor şi a pucului până la dorinţa de răzbunare a americanilor pe principiul caprei vecinului (întrucât canadienii le distruseseră petrecerea de final chiar la ei acasă, la Salt Lake City, furându-le aurul chiar la spartul târgului, americanii dorind să le aplice, la Vancouver, acelaşi tratament) şi de la sportivitatea neverosimilă a combatanţilor (o singură eliminare de 2 minute în cele 3 reprize plus prelungirile!!) până la egalarea produsă cu 24 de secunde înaintea finalului partidei, când americanii scoseseră portarul pentru a-şi crea superioritate numerică (fapt ce conduce de obicei la încasarea a încă unui gol, dovadă că în celelalte 6 situaţii similare, pe parcursul turneului, chiar aşa se şi întâmplase). Iar prelungirile care ar fi putut dura încă o repriză întreagă, 20 de minute, s-au scurtat la vreo 5, atât cât le-a fost suficient canadienilor pentru a rezolva cazul. Cu ce rămâi după aşa un meci? Păi, cu durerea că nu poate exista aur pentru ambele finaliste, cu întrebarea: de ce nu se renunţă şi aici, ca şi la fotbal, la „moartea subită” (pe dracu’ „golul de aur”!)? şi cu convingerea că dacă ar juca serios, fără concesii, contra României, oricare din cele două i-ar da cam 30-0. Ba mai cred că şi echipele feminine finaliste (tot astea!) i-ar bate pe băieţii noştri măcar cu vreo 7-8 tot la zero.

Cum vă spuneam, în acelaşi timp, pe televizorul de sub asta cu hockey, am avut fotbal. Un spectacol oferit de artiştii de la Santos şi de cei de la Corinthians. La Santos a lipsit „galacticul” Robinho (convocat la Naţională pentru meciul cu Irlanda, de alaltăieri, unde a şi înscris golul de 2-0), în schimb dincolo au jucat Ronaldo şi Roberto Carlos, deci tot galactici. Fără ghilimele. Dincolo de simularea lui Carlos (care în loc de penalty i-a adus al doilea galben, deci roşu) l-am văzut pe acest fenomen jucând la fel de bine ca oricând în ultimii 15 ani şi oricum mai bine decât toţi fundaşii Real-ului de acum la un loc. Dar faza zilei a reuşit-o Ronaldo, cu o pasă sublimă, o minge „înţepată” cu şpiţul, peste fundaşii centrali ai lui Santos, preluată pe piept de un coechipier, lăsată să curgă, apoi săltată, fără să cadă, pentru o foarfecă pe spate, reuşită şi asta, dar... ghinion!, şutată direct spre portar, care a respins-o. Cine-i ăsta care a reuşit minunea? Nu ştiu, o fi vreun Florescu brazilian, că şi despre ăstălalt ştiu tot atât.