Doru POPOVICI

...dar nici dezvăţul! Prima parte a aventurii, cea din titlu, moştenire pe filiera Lenin, mi-a fost impusă de o zicere a unui titan al antrenoratului din România, domnul „Ţânţaru’”. Îl ştiţi, mai ales dv., dinamoviştii, ăla micu’ de respira uşor când o tăia pe extremă, devenit un munte de osânză în vremuri mai noi. Nu, nu nesimţirea personală e de vină, ci dobitocii ăia cu fast food-urile lor, de-le-ar guvernul taxe cât ne dau nouă, „câinilor” pe viaţă, spectatorii... cum ce!?
Aşadar, pe guriţa-i care abia de se mai poate deduce unde se află îngropată în mormanul de slănină (noroc că nu vorbeşte cu ochii, că ăia au dispărut complet!), domnul „Ţânţaru’” a dat una soră cu filosofia, lucru aproape natural din moment ce el e finu’ lu’ naşu’ Dinu: „din înfrângerea asta avem multe învăţat!”. Înfrângerea fiind, sunt sigur că v-aţi prins, nu la Real de Madrid, nici la Manchester United, ci la Slaven Bepu..., pardon, Belupo. O echipă de pe locul şase dintr-o ţărişoară care-i 1/6 din cât era toată ţara aia cândva.
Remarcabilă este, cum ziceam, dorinţa de învăţare (care va’s’zică de perfecţionare continuă, nu?) a unui antrenor mai aproape de pensie decât de insuccesele din perioada de debut. Că succese nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată, dacă exceptăm repetatele sale veniri, reveniri şi răs-reveniri la Dinamo, via naşu’ (să trrrăiascăăă!). Cu siguranţă însă că Dinamo tot, nu doar domnul Ţânţaru’, are sumedenie de chestii de învăţat de la Be...ăia (sau aia!?), prima şi cea mai importantă fiind cum poţi să-i baţi pe unii care au început acum vreo zece ani să se tooot pregătească de Liga Campionilor. A doua învăţătură, aproape la fel de utilă, ar fi că fotbalul se joacă mai ales cu fotbalişti, nu cu pănărămi. Eventual şi cu antrenor, da’ asta cred că dl Ţânţaru’ o ţine doar pentru el, că dacă o află şi şefii (alţii decât naşu’) s-ar putea chiar să caute unul.
Dacă tot veni vorba, ba chiar în prea multe rânduri, şi de naşu’, atunci să remarcăm şi o grăiciune de-a domniei sale, în prelungirea celor deversate de finu’: „Problema e la caracter!”. Adânc. Nici prietenul lui cel mai bun, teroristul ăla sârb, care a omorât ceva popor, Arkan parcă, n-ar fi zis-o mai bine. Mare om, că caracteru’ i-l ştim: păi nu Dinu e ăla care, în bandă cu porcu ăla (ptiu!, era să scriu „ălălalt”!) bătrân, Angelo, l-a executat, ca orice procuror, pe Gicu Dobrin, vinovat că ştia fotbal cât toţi ăilalţi la un loc!
Cu învăţatul ne-am cam lămurit. Credeţi că vom apuca şi ziua când lătrăii ăştia se vor dezvăţa de a lăsa vorbele să le curgă ca balele?