Doru POPOVICI

Pentru noi, Campionatul Mondial de handbal feminin s-a sfârşit. Din nou, fetele noastre s-au dus să ia medaliile de aur şi au sfârşit prin a disputa o partidă care să le trimită pe locurile 7 sau 8. Comparaţia cu fotbalul nu-şi are rostul, din moment ce cea mai bună performanţă a Naţionalei este clasarea tot pe unul din aceste locuri, în ’94, în Statele Unite, iar pe generaţia aia de fotbalişti am şi botezat-o „de aur”. Aşadar, întinzând la extrem lucrurile, s-ar putea spune că un 7-8 la handbal este echivalentul aurului din fotbal, iar pe cale de consecinţă, că suntem un popor de handbalişti.
Privind obiectiv, se pare că la fotbal ne mulţumim cu foarte puţin, în timp ce handbalul devine tragedie naţională atunci când nu ne aduce titlul suprem. În ocazii similare (iar cel puţin în ultimii vreo 10-12 ani au avut parte numai de asemenea ocazii) am încercat, de la un caz la altul, să găsim explicaţii, ba şi vinovaţi: ba că fetele stau rău cu capul, ba că încă mai rău decât ele stă Tadici, ori că selecţia aceluiaşi terorist a fost tembelă, lăsând acasă valorile care, dacă ar fi fost în lot, am fi bătut tot ce mişcă pe planetă.
De fiecare dată, ceva adevăr a fost în fiecare din aceste explicaţii, ceea ce însă n-a avut darul de a schimba radical situaţia nici măcar atunci când, absolut justificat, s-a renunţat (sper că definitiv) la Tadici.
S-a spus că pe vremea lui era o atmosferă tensionată, un soi de dictatură, istericalele lui inhibându-le pe fete. Sosirea lui Voinea a fost privită ca o izbăvire, fetele, scăpate de presiunea psihică a teroristului, urmând să zburde ca nebunele, să dea spectacole mai ceva ca Harlem Globetrotters şi să umilească pe bandă rulantă toate celelalte valori ale handbalului feminin, de-a lungul, de-a latul şi desigur de-a rotundul planetei. În loc de asta, am văzut o echipă a României distrugând fără cruţare Chile, dar pierzând în inconfundabilu-i stil în faţa aceloraşi Norvegia ori Spania, care ne-au „năşit” ca de obicei, când ne era lumea mai dragă şi aurul mai la îndemână.
N-am auzit încă oficial exprimată ideea că dacă ar fi fost şi Vali Elisei rupeam tot. O vom auzi, fiţi siguri. Am auzit, în schimb, că dacă va veni la cârmă Mariana Târcă, atunci nimeni nu ne mai stă în cale în drumul spre marile performanţe, prima ocazie fiind, desigur, Olimpiadele de la Londra, din 2012. Atunci va fi mare fericire, cu atât mai mult cu cât vârsta medie a echipei de azi va fi atunci doar cu puţin peste 100 de ani, vârsta marilor succese.