Doru POPOVICI

Dacă aş fi fost posesor de limbă de lemn, ar fi trebui să scriu ceva în genul „Visul s-a spulberat” ori „Ar fi fost prea frumos...”. Dar nu sunt. Am să spun însă că sunt măgari cei ce mârâie după ultima evoluţie a „Unirii”, despre care, obiectiv vorbind, se poate spune că a fost dezamăgitoare. Dar în concordanţă deplină cu diferenţa de valoare dintre ele şi mai ales cu diferenţa de abordare a unui joc decisiv. Scriam mai demult că Unirea poate spera la un egal numai jucând la victorie şi că mi-e teamă că la victorie pur şi simplu nu ştie să joace. Asta se întâmpla după egalul cu Rangers de la Bucureşti. La Stuttgart n-a venit decât confirmarea. În plus faţă de asta, Unirea a trebuit să mai suporte un handicap absolut insurmontabil, anume că în timp ce Stuttgart s-a „pregătit” pentru acest meci jucând în Bundesliga contra unor Hertha, Bayern, Hamburg etc., Unirea a avut parte de nişte împiedicaţi pe post de adversari, ultimii dintre ei, chiar înaintea decisivului de la Stuttgart fiind panaramele de la (ca şi) retrogradata Ceahlăul. Cum adică „şi ce importanţă are asta?”? Păi, are. Fiindcă un meci cu Ceahlăul (sau cu Gloria. Sau cu Astra, sau cu oricare alta din panarama asta de campionat) începe cu uşoare mişcări de acomodare, sigur că după fluierul de început al partidei, continuă cu încălzirea propriu-zisă, apoi se trece la tatonare şi abia târziu, spre finalul reprizei, se trece brusc la... jocul de aşteptare! A cui? A greşelii adversarului, desigur. Aşa se joacă 99% din meciurile campionatului de fotbal din România. La nemţi, vă spun precis, e niţeluş altfel. Când fluieră arbitrul, se trece direct la fotbal (la care, de regulă, ai noştri nici nu mai ajung, fiindcă în repriza a doua ei sunt deja obosiţi de la acomodarea, încălzirea tatonarea şi aşteptarea din prima repriză!), lucru pe care de unde era să-l bănuiască Unirea? Aşa că după 11 minute era deja 3-0, deci meciul se terminase. Taman când ai noştri se pregăteau să-l înceapă, sărind peste tatonare, dacă tot terminaseră încălzirea. Să nu fim răi degeaba. Să-i mulţumim Urziceniului pentru parcurs (sunt, totuşi, 8 puncte în Champions’ League) şi să sperăm că echipa nu se va dezagrega, aşa cum spun veştile de ieri din presa centrală. Ar fi şi asta în pur stil românesc: a fost, totuşi, frumos şi demn, aşa că de ce să nu se termine?