Doru POPOVICI

Staţi liniştiţi, dragi colegi de la ziar şi stimaţi cititori, nu vorbesc despre campania care mi se pare interminabilă, ci de voturile de sfârşit de an prin care se stabilesc ierarhiile sportive. Iar cele din fotbal au început deja, ba chiar cu cel mai important trofeu: „Gheata de aur”, pe care şi l-a adjudecat ăla micu’ care nici nu respiră greu şi care a punctat decisiv pentru Barcelona, în cel mai important meci al anului, finala Champions’ League, cu capul. Să ştiţi că n-am pus semnul mirării la sfârşitul frazei precedente fiindcă nu e nici o mirare să vezi „pitici” de înălţimea unui Messi înscriind astfel: la urma urmei, golul cu capul nu e (doar) finalul unui concurs de „care-i ăl’ mai înalt şi care sare cel mai sus”, ci înseamnă mai degrabă plasament optim şi intuirea traiectoriei mingii. Altfel, continuăm să ne mirăm şi când înscrie Gigel Bucur, la fel cum o făceam şi când mai dădea câte un gol cu capul Florentin Petre. Apropo: am revăzut pe ESPN Classics Campionatul Mondial din 1970, inclusiv meciurile României de la Guadalajara. Dincolo de uluitoarele acţiuni braziliene, cu sau fără Pele, dacă m-a impresionat cu adevărat ceva acum, la 39 de ani distanţă de nopţile în care ne sculam parcă pe la ora 2 pentru a vedea în direct meciurile, atunci asta a fost incredibila aşezare în teren a lui Gerd Muller, piticul neamţ născut golgheter şi atât. Cred că era încă mai scund decât Messi, dar cum o prindea o băga „în aţe”: cu latul, cu spiţul, cu faţa sau cu spatele la poartă! Dar cele mai impresionante mi s-au părut tot golurile lui cu capul. Nu era creativ, ca Messi, dar eram cred şi acum, ca şi atunci, golgheterul absolut, al cărui procentaj de reuşită cred că mergea spre 75 - 80%. Iar asta nu fiindcă marcajul la om ar fi fost atunci mai lejer decât în ziua de azi. Messi l-a surclasat pe Cristiano Ronaldo pe bună dreptate, întrucât a realizat maximum posibil, cele 4 trofee adjudecate de Barcelona fiind în mare măsură rezultatul evoluţiilor sale. Iar de la Barcelona mai sunt nu ştiu câţi în primii 10 sau 20, ceea ce spune totul. Înainte de a-l compătimi pe Xavi (locul 3) care cică ar fi declarat: „Eu nu iau ghete, ci doar le... creez!”, îmi pare rău de Ibrahimovici, jucătorul absolut unic în tot ce face şi care, asemenea altui mare nedreptăţit, Roberto Carlos, sunt convins că nu va lua niciodată vreo gheată. Nu mă întrebaţi de ce, că nu ştiu. Eu, oricum, pe el l-aş fi votat, măcar în ideea că ăla cu care votez eu, de obicei pierde. Na!, că am dat-o totuşi pe politică.