Doru POPOVICI

Am făcut ceea ce nu mai făcusem vreodată până duminică seară la ora 20: m-am dus la un prieten care, pe lângă un mini-restaurant, mai are ceva. Aţi ghicit: are Digi TV, în faţa căruia eram singurul fan Real. Ceilalţi trei ţineau cu duşmanul. În prima repriză, trăgând eu cu ochiul la reacţiile lor, am constatat că nu se simţeau chiar confortabil, chit că la urmă scrisesem clar că la „posesie” Barcelona avusese 65%, iar Real-ul meu doar restul de 35. Cu toate astea, singurul jucător remarcat de noi toţi a fost Puyol, fundaşul cu adevărat excepţional, căpitan la Barca şi parcă şi la Naţionala campioană europeană. Ce se înţelege de aici? Păi ce altceva decât că în cele 35 de procente de timp în care au avut „obiectul”, jucătorii Real-ului au făcut de trebuia cu acesta. Adică şi-au creat singurele două ocazii de gol din întreaga repriză, în contul Barcelonei putându-se nota doar două ofsaiduri în care adormise Thierry Henry, precum şi zbaterea cu totul inutilă a unui Messi care pare departe de miracolele pe care tot el le înfăptuia cu vreun an în urmă. Privind la Real, nu mi-am putut reprima, pentru a mia oară, întrebarea: la ce bun să cheltuieşti sute de milioane pe un număr de fotbalişti oarecum „vopsiţi”, din moment ce şi pe tarlaua proprie găseai unii cel puţin la fel de proşti? Ideea e că dacă dai nişte zeci de milioane pe un Kaka, alte zeci de pe Benzema, încă altele pe alţi vreo doi-trei mediocri, niciodată n-o să ai echipa în stare să se opună convingător Barcelonei. Singurul care cu adevărat valorează fiecare cent din suma enormă plătită pe el este Cristiano Ronaldo, ale cărui incursiuni din prima repriză recunosc că mă duceau cu gândul chiar la victorie. N-a fost să fie, chiar el fiind cel care a ratat o ocazie imensă, moment în care am realizat că încă nu şi-a revenit pe deplin. Dovada am avut-o după pauză, când a fost schimbat. Iar din clipa aia s-a cam terminat şi cu jocul Real-ului. Bomboana pe colivă avea să ne-o pună singurul fotbalist pe care trebuia să-l cumpărăm noi (pe lângă Ronaldo) în loc să-l lăsăm Barcelonei: Ibrahimovici. Ăsta, abia intrat, după câteva zeci de secunde, ne-a dat-o. Da, dar cum? Păi, printr-o execuţie pe care nici un fotbalist român n-a învăţat-o: cu „latul”! A buşit mingea de-am zis c-o sparge. Dar cu latul. Oricare român (ba şi mulţi străini) ar fi tras un rist plin, cu „şiretul”, de o dădea peste tribună. Ăsta, Ibrahimovici, care face mereu altfel decât toţi, a pus latul. De ce, mă, Zlatane?