Doru POPOVICI

De la o vreme încoace, cu o frecvenţă absolut remarcabilă, câţiva fotbalişti de la Dinamo devin subiect de presă. Nu datorită prestaţiilor din iarbă, ci exclusiv din cauza prezenţei lor prin cârciumi la ore la care adevăraţii sportivi sunt mai aproape de trezire decât de culcare. Din lotul nocturnilor, a cărui componenţă variază de la o întâmplare la alta, nu lipseşte niciodată Tamaş. Aproape la fel de des e prezent şi Moţi. Iar adesea cei doi sunt însoţiţi şi de ăla micu’ care, totuşi, parcă mai are suflu pe teren, chiar dacă execuţiile tehnice nu-i mai ies ca pe vremea când era doar „născut talent”, nu şi „mort speranţă”, statut către care se îndreaptă cam cu viteza cu care a fost transferat de la Politehnica Timişoara la Dinamo.
Băutul, ca „meserie” de bază, nu e nou nici în fotbalul românesc, nici în cel mondial. Există însă nişte diferenţe între felul în care se îmbată alţii şu cel în care o fac ai noştri. Mergând până la extrem, putem aminti câteva nume glorioase care excelau în egală măsură şi la beţie: George Best, poate cea mai bună extremă din istoria Manchester-ului, apoi Paul Gascoine („Gazza”), cel mai tehnic britanic ajuns în pragul demenţei (dacă nu l-o fi şi depăşit, chiar cu mult), iar de la noi, dacă aş spune doar Gicu Dobrin şi ar fi prea de ajuns.
Departe de mine în egală măsură şi ideea de abstinenţă totală dar şi cea de băut prosteşte. Şi adesea în cazul ăstora, porceşte. Pe vremea când Pişti Covaci antrena Ajax-ul (şi câştiga tot se ce putea), introdusese acolo o măsură care s-a dovedit salutară, deşi fusese criticată iniţial foarte dur de presă: jucătorii aveau voie să bea cât vor ei (iar Johan Cruyff şi să fumeze! – dar nu mai mult de 10 ţigări pe zi) dar numai la restaurantul clubului! Când se îmbătau de cădeau sub masă, erau suiţi în maşinile Ajax-ului şi duşi până acasă. Ba şi urcaţi în pat!
Revenind la Dinamo, şi acolo au fost, de-a lungul vremii, mari băutori (Dinu şi Sandu Boc) sau chiar mari beţivi: „Piţi” Varga (o-ho-hooo!) sau „Onei” Pârcălab (u-hu-huuu!). Dar ce fotbalişti erau! Înainte de a-şi arde esofagul, pârjoleau iarba. Îşi câştigau prin joc dreptul de a bea cât, ce şi la ce oră vroiau ei. Ăştia: Tamaş, Moţi, Torje şi care-or mai fi, dacă-i după joc, ar trebui să n-aibă voie să bea nici apă. Că asta se bea, de obicei, când transpiri.