Doru POPOVICI

De când face naveta pe ruta Bucureşti – Bruxelles şi retur, domnul George Becali dă semne de oarecare urbanizare, dacă nu chiar de civilizare. Nu se poate să nu fi observat şi dv., la fel ca mine, că parlamentarul european Becali este cumva diferit de fostul finanţator al Stelei şi complet altul decât ciobanul de pe vremuri. Nu mai face istericale în interviuri, nu-l mai înjură grosolan pe Borcea, în general este mai aşezat, mai puţin zmucit. Într-o apariţie TV de acum vreo două săptămâni, vorbea ceva despre consilierii săi de la Bruxelles şi tind să cred, fără să am habar cine ar putea fi aceştia, că sunt oameni de calitate şi care au o influenţă pozitivă asupra sa. Parcă şi relaţia cu clubul este una mai puţin tensionată în ultima vreme, deşi Steaua nu e mai brează decât acum un an sau doi. Cu toate acestea, când faci referire la el, nu prea-ţi vine să-i spui „domnul Becali”, ci mai degrabă Gigi. Ca atare, prezenţa sa ipotetică în fruntea statului pare mai degrabă o glumă proastă, fără suport în realitatea românească. Trebuie să ai ceva lipsuri, chiar fundamentale, pentru a-ţi imagina că tu, Gigi Becali, poţi obţine votul unei jumătăţi din populaţia întregii ţări. Privite astfel lucrurile, începi să te îndoieşti şi de multe altele. Cum ar fi, să zicem, cheltuirea a 800.000 de euro, bani personali, după cum el însuşi declară, pentru campania electorală, în condiţiile în care la Steaua sunt încă destui fotbalişti neplătiţi cu lunile, iar unii dintre ei (Goian, Neşu) au fost păcăliţi golăneşte, condiţionându-li-se plecarea în străinătate de neachitarea... salariului la club! O primă concluzie, până aici, ar fi aşadar aceea că Gigi Becali, cel de la club, este diferit şi de cel de la Bruxelles şi de ex-candidatul la alegerile prezidenţiale de alaltăieri.
Vorbeam la început de aparenţa de urbanizare a lui Becali, manifestată pe parcursul campaniei electorale. Şi era cât pe ce să cred că este una de fond, nu doar de formă. Ei bine, m-am înşelat groaznic: nici nu fluierase arbitrul de la BEC finalul partidei şi intrarea celor aleşi în prelungiri, că Gigi al nostru a redevenit el însuşi, adică un demn reprezentant al Vadimului care l-a făcut europarlamentar şi s-a pus pe deversat obişnuitele-i lături peste o seamă dintre adversarii săi din meciul electoral. A reuşit în doar câteva minute, la fiecare din televiziunile care n-au priceput că Becali (şi) ca politician nu este altceva decât o glumă a naturii (e drept că una de-a dreptul sinistră) să aducă atâtea jigniri atât învinşilor cât şi învingătorilor câte nu poţi produce într-o viaţă de om, cele mai frecvente fiind cele de natură fizică: chioru’, cocoşatu’, strâmbu’ sunt doar câteva din ele.
Peste toate, mi s-a părut încă mai grotesc celebrul „moment Golden Blitz”. Vi-l reamintiţi, desigur: Becali, tocmai victorios cu echipa într-un meci, a tras nişte şpriţane cu Preşedintele ţării, pe lângă care se gudura ca un caniche. Alaltăseară, ca orice lichea ordinară, încerca să demonstreze ce mare favor i-a făcut el lui Băsescu atunci, şi cât de mult s-a sacrificat pierzând o noapte cu ăla care... încerca să se pună bine cu el, marele performer.
De aici, o altă concluzie: uneori, ca şef al statului, e indicat să faci abuzuri. De exemplu, să suni la Parchetul General şi să întrebi cât mai au de gând ăia de acolo să-l lase liber pe unul care n-a înţeles din democraţie decât că poate face şi zice orice fără să păţească nimic. Vi s-ar părea chiar un abuz?