Doru POPOVICI

Mai mult sau mai puţin băgate în seamă, s-au dus şi sferturile de finală ale Cupei României. Tot atunci, adică alaltăseară, s-au aflat şi ultimele participante la turneul final al Cupei Mondiale. Pentru că în România fotbalul jucat prezintă mult mai puţin interes decât fotbalul vorbit, cu siguranţă că marea majoritate a iubitorilor de fotbal s-a concentrat asupra unui nou meci Steaua – Dinamo, în varianta tipic românească, adică o bătălie verbală purtată între Mircea Lucescu şi Puiu Iordănescu şi având drept subiect conflictul pentru ciolanul puterii fotbalistice care la un moment dat devenise exclusivitatea celor două echipe. Fiindcă ciolanul are două capete, evident că fiecare dintre ele, iar acum fiecare dintre cei doi combatanţi menţionaţi susţine că mai vârtos şi mai gustos este capătul lui. Unde este adevărul? Mă gândesc că adevărul pur este doar cel la care am mai făcut eu referire în multe rânduri, anume că atât Steaua cât şi Dinamo nu au fost nu sunt altceva decât nişte toxine. În vremea la care fac trimitere cei doi, una din echipe era „patronată” de Valentin Ceauşescu (Steaua), iar cealaltă, că nici ăla nu era mai prost, de Nicu Ceauşescu, în parteneriat cu un imbecil de miliţian cu grad mare, Tudor Postelnicu. Iordănescu şi Lucescu se acuză reciproc de furt, adică de meciuri şi de titluri trucate. Să încercăm să descâlcim puţin ceea ce nici unul din cei doi nu se încumetă să spună până la capăt. Atât la Steaua cât şi la Dinamo erau aduşi cu japca fotbaliştii cei mai talentaţi din ţară, care dacă nu erau momiţi cu un apartament în Bucureşti şi o maşină Dacia sau Aro, atunci erau pur şi simplu încorporaţi fie la Interne fie la Armată şi deveneau automat fotbalişti ai unuia din cele două cluburi. Privind astfel lucrurile, devenea de la sine înţeles că cele două erau singurele care ani întregi se băteau pentru titlu. Pentru a fi mai sigură de obţinerea acestuia, în anul respectiv echipa prin intermediul „patronilor”, Nicu sau Valentin Ceauşescu, îşi asigura parcursul fără obstacole până la atârnarea medaliilor de gât. Uneori însă nu se mulţumeau cu doar atât. Este de notorietate mondială „gheata de aur” obţinută de Dudu Georgescu, cu un record mondial fără precedent: 47 de goluri într-o ediţie de campionat. După Revoluţia din Decembrie, am şi aflat că gheata i-a fost retrasă de FIFA. E drept că şi la un moment dat Steaua a câştigat Cupa Campionilor, dar nici acest lucru n-ar fi fost posibil în nişte condiţii normale. Steaua îşi făcuse atunci un lot din care nu mai lipsea decât Gheorghe Hagi, pe care printr-unul din procedeele deja clasicizate l-a luat cu de-a sila, astfel încât deşi nu ţinuse şi el în mână Cupa Campionilor, a ajuns acolo în timp util pentru a o pricopsi pe Steaua şi cu Supercupa Europei. Faptul că doi foşti mari fotbalişti se ceartă din amintiri, nu ne scuteşte pe noi de a mai constata încă o dată că atâta timp cât vor continua să existe, atât Steaua cât şi Dinamo se află printre principalii vinovaţi de mizeria incomensurabilă în care a ajuns întregul fotbal românesc. Şi nu vorbesc despre performanţă.