Eu întâi pun titlul, având în minte ideea pe care o s-o îmbrace comentariul, iar abia apoi, din mişcare, structurez articolul. Ştiu, de regulă, de unde încep, dar nu şi unde mă voi opri. Recitind titlul pus acum câteva minute, mă gândesc că ar fi mers, până sâmbătă, şi formularea „...e pe ducă”! Noroc de Marian Drăgulescu, care mi-a schimbat orientarea şi m-a făcut să formulez astfel titlul de azi. Sportul educă. E o afirmaţie cu valoare de axiomă. Chiar dacă nu pe oricine, nu în orice regim şi nu orice vremuri. Iar cele de acum par cele mai puţin propice acestui gen de educaţie. Se zice că sporturile de echipă sunt cele care cu adevărat educă, inoculând în primul rând ideea de lucru în colectiv în care fiecare îşi aduce contribuţia, în timp ce sporturile individuale mai degrabă stimulează egoismul. Nu se limitează însă la asta. Este indiscutabil faptul că orice sport, de echipă sau individual, cel puţin atunci când este făcut la nivel de performanţă, generează perseverenţă, tenacitate, concentrare, deci suficiente calităţi care să contrabalanseze egoismul. Ce a arătat Drăgulescu din toate astea? Păi cam pe toate la un loc, şi încă altele pe care aproape că nici nu le putem defini. Ce alcătuire interioară trebuie să aibă un om pentru ca după ce s-a lăsat “definitiv” (ba chiar de două ori!) de sportul care i-a adus un maldăr de trofee (vorbesc numai de cele la nivel maxim) dar şi câteva eşecuri atât de dramatice încât te întrebi cine ar mai fi rămas întreg după asemenea prăbuşiri. Prin reuşitele de sâmbătă şi duminică, Marian Drăgulescu a devenit definitiv un exemplu. Ale cărui părţi bune merită elogiate fără rezerve, asemenea lui Paţaichin, Comăneci, Năstase, ori Dobrin (care au avut, şi ei, destule chestii reproşabile în afara perimetrului sportiv) iar cele rele să le privim ca fiind, poate, compensaţia firească pentru enormul talent.
O a doua lecţie de viaţă a venit de unde te aştepţi mai puţin: de la snooker! La Praga a avut loc un turneu din “World Series”, la care pe lângă celebrităţi iau parte şi jucători localnici, într-o acţiune demarată încă de anul trecut de promovare a acestui sport cu adevărat nobil.
Ei bine, contra lui Dott a jucat un puşti ceh, de vreo 16-17 ani, cred. Dacă Dott era român, probabil că-l lăsa pe micuţ să bage şi el nişte bile, eventual să-i ia şi un „frame” întreg. Aiurea! L-a bătut Dott cu 5-0, copiluţul făcând în total 10 puncte (Dott are vreo 462!) din 4 bile. Care-i lecţia? Păi una simplă: adversarul, oricine ar fi, e tot adversar. Trebuie bătut cu cât se poate. Este dovada că îl respecţi şi îl tratezi ca pe egalul tău. E mult mai important decât să-i dai o pomană. Sunt mulţi români capabili să înţeleagă asta?