Doru POPOVICI

Dacă ar fi să personalizăm această zi de 8 octombrie, în care s-au obţinut două performanţe excepţionale, atunci ar trebui să reactivăm o aşchie din limba clasică de lemn şi să-i spunem „ziua de aur a sportului românesc”.
Nu numai rezultatele în sine sunt formidabile, ci şi (sau mai ales) maniera în care au fost realizate, într-un mod tipic românesc: din nişte înfrângeri care se anunţau, pe la o bucată, chiar catastrofale, au rezultat două victorii senzaţionale, una din ele chiar într-o finală mondială.
Sunt ani de zile de când victoriile noastre în competiţii importante sunt tot mai rare, tot mai scremute şi absolut imprevizibile. Atunci când pornim ca mari favoriţi, de regulă ne împiedicăm exact când ne e lumea mai dragă... S-a întâmplat aşa în handbal feminin, la fel la caiac-canoe, la canotaj, la toate sporturile cândva de tradiţie, dar şi la ultimele competiţii de gimnastică, sport în care chiar am făcut legea vreo 30 de ani, de la Montreal ’76 încoace. Până şi la rugby, unde cândva era cât pe ce să devenim a 6-a naţiune din „Turneul celor 5”, acum ne cam bat şi Italia (ajunsă şi ea acolo, a 6-a), dar şi Georgia şi Rusia.
Cu atât mai tonice sunt izbânzile de alaltăieri, dintre care una ne-a fost doar... povestită, fără ca vreo televiziune să se fi învrednicit să transmită ditamai Campionatul Mondial. Nici în direct, dar nici o înregistrare sau măcar vreun amărât de rezumat. Am înţeles că înaintea ultimului asalt italienii ne conduceau detaşat, această ultimă luptă fiind privită ca o formalitate. De ei. Dar ai noştri, obişnuiţi probabil încă de la Ştefan cel Mare să pună mâna pe sabie şi să facă prăpăd, asta au şi făcut: au recuperat cele vreo 5 tuşe cu care erau conduşi şi i-au bătut pe ăia cu una singură. E drept că s-a lăsat şi cu vărsare de... dinţi, ceea ce face din acest titlu mondial o faptă de-a dreptul eroică. S-a dovedit cu acest prilej că mentalitatea de învingători nu ne-a părăsit cu totul, că încă putem recupera handicapuri aparent insurmontabile, că ştim să luptăm nu „până la ultima suflare”, ci până-i lăsăm pe adversari fără suflare.
Lucru demonstrat şi de HCM Constanţa cu vârf şi îndesat. Meciul cu Montpellier (fosta mare favorită la trofeu, că de alaltăieri suntem noi, nu!?) l-am văzut parţial, din motive obiective. Am ajuns acasă prin minutul 20. Când am deschis televizorul, era 7.15. Un scor normal, mai ales la pariuri victoria Constanţei avea cotă 13, iar a ălorlalţi un biet 1,05. Am fost tentat să o dau pe snooker şi celălalt televizor pe ştiri. Mi-am zis că hai, lasă, văd capătul ăsta de repriză, iar la pauză comut pe ceva serios.
...Şi-a-nceput demenţa: la 10.15 mi-am spus că ăia şi-au luat un respiro, la 12-15 mi-am impus să nu mă ambalez (că glumiţe d-astea mai văzusem), ba chiar şi la 15-16, că au mai înscris între timp şi franţujii un gol, tot nu credeam că se poate, mai ales că pauza i-a prins tot cu un gol în faţă. Dar repriză ca aia care a urmat, vă jur că n-am văzut niciodată în viaţă, în nici un sport. Constanţa a jucat ca în visele cele mai frumoase: cu o tehnică de brazilieni, cu tenacitate nemţească şi cu o îndârjire de-a dreptul britanică. N-a fost întâmplare, n-a fost accident. A fost, pur şi simplu, o magnifică demonstraţie de handbal, de cel mai frumos şi mai eficient handbal pe care l-am văzut vreodată. Scorul final, 37-33, e cam acelaşi lucru cu un Urziceni – Barcelona 4-0 în fotbal. Cine n-a văzut acest meci are ce regreta toată viaţa. Iar dacă ai noştri vor rata în cele din urmă calificarea mai departe, să nu ne repezim să-i înjurăm. Cele 40 de minute superbe pe care ni le-au oferit fac mai mult decât o banală calificare.