Doru POPOVICI

Unde rămăseserăm cu povestea la sfârşitul episodului precedent? A, da: la plecarea în Deltă. Aşadar, după 6 ani de aşteptare, urma să ajung din nou la Periprava, adică locul unde, în urmă cu 6 ani, înregistrasem recordul meu personal la crap: 14 kilograme şi ceva sute de grame pe care nu le mai socotesc ca să nu se spună că toţi pescarii sunt la fel de mincinoşi.
Conform planificării, luni dimineaţă eram în inima Tulcei, hotărâţi să intrăm în deplină legalitate. Ştiind că permisul eliberat de ANPA Iaşi este valabil în toate apele publice, numai doi dintre membrii echipajului ar fi trebui să îşi scoată acest permis de la Tulcea, eu şi restul familiei având permise de la ANPA Iaşi. Toate bune, numai că până dai de sediul ANPA rişti să pierzi vaporul de 13.30, deşi tu ai pornit încă de la 8 dimineaţă în căutarea instituţiei minune. Nimeni nu ştie să spună unde este sediul, nici măcar paznicul de la sediu. Nu, n-am înnebunit. Adică, după ce l-am întrebat pe omul de la poartă dacă nu cumva în clădirea aia, către care fuseserăm în cele din urmă dirijaţi se află ceea ce căutăm noi, omul ne-a răspuns senin: „Nu, dom’ne, permise se iau de la AJVPS”. În cele din urmă, am ajuns la etajul doi din acea clădire, unde o doamnă scria pe bandă rulantă pentru cei aflaţi înaintea noastră acolo. Ne-a venit rândul, cei doi au prezentat actele necesare (uitasem să vă spun că încă de la 8 dimineaţă fuseserăm la Trezorerie pentru achitarea taxei pentru permis, chestie care nu-ţi mănâncă nu doar timpul, ci şi sănătatea. În Germania, permisele de pescuit se cumpără de la orice benzinărie, tutungerie sau chioşc de ziare. În România, trebuie să treci pe la vreo cinci instituţii.) iar după ce ne-am văzut în posesia cartonaşului ăluia, a căzut bomba: doamna de la permise ne-a informat că le-am plătit degeaba, eu la Iaşi şi ceilalţi la Tulcea. Asta pentru că celebrul concesionar Robert Răduţă (ştiţi dumneavoastră, ăla mai mic şi mai negru decât mine şi care respiră incomparabil mai greu) tocmai câştigase în justiţie procesul cu statul român, redevenind oarecum proprietar pe 15 ani începând cu 2003, pe fosta frontieră de stat a României, devenită între timp frontiera Uniunii Europene. Despre cum l-a făcut pe el proprietar Guvernul Năstase, despre cum a încercat fostul ministrul al Agriculturii Gheorghe Flutur să lichideze această tâlhărie şi despre cum Justiţia română a anului 2009 înţelege să dea graniţa Europei pe mâna unui golan de partid, cu siguranţă că, după ce voi reveni acasă, am să fac un scandal de nivel european. Ne revedem poimâine în episodul trei şi vă previn că vă veţi mai cruci de multe. Odihnă, concediu, turism!? În nici un caz în ţara lui Udrea şi a lui Răduţă.