Gabriel MANȚĂ

În Italia, de Feragosto şi ”Assunta Maria”, lumea se opreşte în loc. Inclusiv presa o lasă mai moale. În Sicilia, localnicii de toate vârstele se mută pe plajă, în corturi. Petrec, iar la miezul nopţii intră cu toţii în mare. De vizavi strălucesc luminile Calabriei, unde cei din vârful cizmei fac, desigur, acelaşi lucru. În buza plajei, un fel de bâlci, aproape ca la noi, prin târguri. Aceleaşi carusele şi zdrăngănele, doar ceva mai scumpe. Alături, în timp ce părinţii lor cască gura la mărunţişuri sau mai schimbă nişte parole cordiale, câţiva copii încing la prima vedere un fotbal la nişte porţi imaginare. Sfera cu care se joacă este la ofertă în bâlci: imensă, dar foarte uşoară, ceva intermediar între minge şi balon. Doi fraţi, diferenţă de înălţime – un cap, poartă tricouri identice cu Diego de la Juve. Mă minunez, fiindcă alături, pe tarabe, printre diverse alte mesaje mai mult sau mai puţin amuzante imprimate pe tricouri, spiritul sicilian vorbeşte despre juventinul care sălăsluieşte în fiecare din noi şi de care suntem invitaţi să ne lepădăm! Joaca se încinge. Puştiul meu, şapte ani, freamătă. Îl simt şi îl îndemn. Ezită. Sunt italieni, îmi zice, şi nu ştiu ce să le spun. Nu contează, îi răspund, oricum nici nu se cunosc toţi între ei, trebuie doar să te bagi la joc. Încearcă un compromis: o să mă apropii şi aştept să dea mingea afară, eu le-o aduc înapoi şi gata. Ridic din umeri şi îl las să se descurce. În fine, stratagema reuşeşte şi intră pe muţeşte dar minute bune, deşi are prilejul să lovească mingea, dintr-un exces de timiditate (sau de politeţe?!) îi lasă pe cei din jur s-o facă. Antrenorul din mine se abţine cu greu să-i strige că nu aşa se face treabă. Când faza ajunge prin preajma mea, se repede spre mine şi spune dintr-o suflare, cu o ciudată însufleţire: n-am şutat niciodată, sunt cel mai slab! Zâmbesc şi îl încurajez. Mingea lunecă pe o pantă spre plajă, iar el alunecă la rândul lui pe pojghiţa de nisip şi cade. Imediat, puştiul aflat în posesia mingii se opreşte şi se apleacă să îl ajute. Absolut toţi ceilalţi copii aleargă în jurul lui, îl ridică, ii vorbesc, îl consolează. Părinţii îşi strigă odraslele şi jocul se sparge. Al meu vine spre mine cu dinţii strânşi şi îmi arată o julitură destul de serioasă: mi-a fost ruşine să plâng, îmi zice, mai ales că ei mă întrebau dacă ”stau bene”...M-a impresionat această solidaritate, ca să zic aşa, copilărească. Aşa că am scris despre asta. Alternativa era Trofeo TIM. A câştigat Juve, deşi Diego n-a jucat. Dincoace au jucat doi...