Gabriel MANȚĂ

Din motive de localizare geografică, n-am putut vedea meciul nostru cu ţara vecină şi prietenă. În schimb, am văzut un alt meci amical între alte două ţări vecine şi prietene (formulare mult mai aproape de adevăr, din moment ce suporterii stăteau pretutindeni amestecaţi). Pacifismul din tribune s-a transmis şi pe teren, Elveţia-Italia încheindu-se 0-0, fără ca arbitrul neamţ să îngălbenească pe cineva. Cu toate acestea, pe plan sportiv, fotbaliştii nu s-au menajat deloc, ocaziile de gol alternând abundent de la o poartă la alta. Însă această caracteristică n-a fost de natură a-i încânta prea mult pe italieni, care, din postura de campioni mondiali şi nu numai, se consideră de un alt calibru faţă de neutra Elveţie. Dar circumstanţe atenuante se găsesc. La Cupa Confederaţiilor erau obosiţi, acum n-au început încă sezonul. De aceea, acest ”cinquanta per cento” din potenţial a fost laitmotivul preluat şi de oficiali, şi de comentatori, şi chiar de către suporteri. Capitalul titlului mondial este încă imens şi încă nu se pune prea mult preţ pe rateurile intermediare. Păstrarea medaliilor de aur la anul este însă privită cu un scepticism împins către resemnare. Emblematică întrebarea reporterului televiziunii italiene adresată lui Lippi la sfârşitul meciului: există vreo şansă la un miliard pentru a rămâne campioni mondiali?! ”Paul Newman” a zâmbit şi a răspuns evaziv. Dacă Italia va alinia la turneul final câţiva mari jucători, şansele ar putea fi chiar mai multe. Mai multe, dar nu prea multe, cam aşa am dedus eu. Poate că Lippi făcea aluzie la revenirea în forma de odinioară a unui Cannavaro, Grosso, Toni sau la zvâcnirea unor noi talente. Poate şi retrasul Totti să fi fost vizat, însă, dacă a existat sezonul trecut un navetist între teren şi infirmerie mai mare decât Chivu, atunci Totti a fost acela!
Dintre încercările de altoire, doar Rossi de la Villarreal are argumente pentru a se impune. Poate şi Santon, folosit pe dreapta la naţională, să aibe un potenţial de creştere nebănuit. Primul pe lista de aşteptare l-aş pune pe absentul Pazzini. De urmărit şi dacă, după revenirea romanului De Rossi, Lippi îşi va asuma riscul unui Pirlo avansat în spatele vârfurilor.
Meciul cu Elveţia a fost şi un prilej de elogiere a lui Cannavaro, ajuns la 127 de selecţii, dintre care nu mai puţin de 70 cu banderola pe braţ! Cannavaro devine astfel cel mai selecţionat jucător italian, depăşindu-l pe Paolo Maldini, cel care ar fi ridicat această ştachetă mult prea sus pentru orice muritor, dacă l-ar fi interesat. Cannavaro a onorat premiul primit din partea federaţiei cu o evoluţie bună, el şi Buffon suplinind scăpările colegilor din defensivă. Dar, dacă adversarii nu erau atât de naivi, cei doi n-ar fi fost de ajuns.