Doru POPOVICI

Fotbalul nostru este populat cu fel de fel de personaje spectaculoase, însă nu în sensul că fac lucruri memorabile, demne de a fi povestite. Pentru că această introducere mi se pare uşor ambiguă, precizez că e vorba de fapte de fotbal, de genul celor lăsate în amintire de Pele, Maradona, Platini, Ronaldinho. Altfel, fac şi ai noştri destule chestii, numai că, deşi rămân şi ele în memorie, se încadrează în categoriile „tâmpenii”, „ghiduşii”, „catastrofe” şi altele asemenea. Bunăoară, cu toţii ne vom aminti de golul halucinant înscris în proprie poartă de Nicoliţă pe „Santiago Bernabeu”, de tentativa de omor a lui Ganea când a sărit la beregata tuşierului ori de dubla fractură reuşită de „simbolul veşnic al Stelei”, numitul Marius Lăcătuş, care dacă ar fi comis aceeaşi faptă pe stradă ar fi luat de la 2 la 7 ani.
Printre cele mai remarcabile personaje ale acestui fotbal fără fotbal se numără şi domnul Gabriel Tamaş. Un individ altfel obişnuit, cu apucături de pe deplin comparabile cu ale oricărui tip la fel de (ne)educat, începând cu înclinaţia către băutură. Cât priveşte activităţile pe gazon, adică la locul său de muncă, prestaţiile domniei sale au fost mereu mult mai puţin semnificative decât cele din cluburi şi baruri. Ceea ce nu l-a împiedicat însă se devină o „piesă de bază” nu doar la echipa sa de club, ci şi la Naţională (în perioada cea mai tristă din istoria acesteia, lucru cât se poate de firesc dacă ne gândim că la o întrebare simplă, de genul „Care-i cel mai prost fotbalist din panarama de Naţională a lui Piţurcă: Tamaş, Nicoliţă, Petre, Codrea, Cociş, Lovin sau Niculae?”, nimeni n-ar putea răspunde cu un singur nume). E suficient să-i prinzi privirea limpede, lipsită de conţinut, pentru a înţelege că toate golurile luate de Naţională, cât timp era şi el pe teren, n-aveau cum să nu se lege, obligatoriu, de numele lui. Amintiţi-vă doar de turneul final de anul trecut.
Faptul că acum, după ce i-a speriat şi pe alţii, la fel de fraieri, cu prestaţiile ui hilare, a ajuns înapoi la Dinamo, nu miră pe nimeni. La aşa echipă, aşa căpitan. Iar în această calitate, domnul copitan. Tameş a zis deja vorbele alea adânci: „Rezultatele din amicale nu contează!”. Bine, bă, aşa e.