Gabriel MANȚĂ

Chiar de curând, de când cu reeditarea cărţilor lui Ioan Chirilă, citeam despre preinfarctul suferit de Mircea Lucescu la începuturile sale în fotbalul italian, în cartea cu acelaşi nume cu al articolului de faţă. În acelaşi timp, îmi aminteam că în acele vremuri nu fusesem foarte îngrijorat pentru viaţa antrenorului român. E tânăr, îmi spuneam, o să-şi revină. Oricine poate avea o cădere din cauza stresului. Bagatelizam cu inconştienţa propriei tinereţi o problemă fatală chiar şi pentru fotbalişti activi, după cum se va vădi cu vârf şi îndesat în anii următori. Dar dacă atunci s-ar fi produs drama, nimic nu ar mai fi fost la fel în fotbalul românesc.
Chiar dacă Iordănescu a fost votat antrenorul secolului, el este mai mult o glorie locală. Ieşirile sale la arabi sau la greci au contat mai degrabă la nivelul conturilor personale. În schimb, prin ceea ce a făcut în aceşti aproape 20 de ani, Lucescu senior a căpătat inclusiv respectul foştilor adversari. Acum, la peste 60 de ani de viaţă şi peste jumătate de veac de carieră, nici măcar nu-mi pot imagina un Lucescu ieşit la pensie, necum dispărut dintre noi. Dar când acest fapt ineluctabil finalmente se va împlini, nu vom mai avea la ce ne raporta. Căci între Lucescu şi restul lumii antrenorilor români se cască o prăpastie. Şi nu la trofee mă refer, la care alţii ar putea ieşi în avantaj, ci la metodă. Mircea Lucescu este un meseriaş născut, nu făcut.
În fine, vorba din vechime a unui mare antrenor englez, totul e bine când se termină cu bine. Cu speranţa că poate contează, pentru a suplini hachiţelor inimii lui, pentru Lucescu bat destule inimi ale compatrioţilor săi.