Doru POPOVICI

O duminică dementă. Una din duminicile altfel banale, de vară, în care fiind sezon doar de transferări ori de amicale (la care rămânem campioni mondiali) nu prea ai la ce te aştepta, s-a transformat într-una de povestit strănepoţilor, peste ani.
A fost, mai întâi, finala de la Wimbledon, şi ea ipotetic banală, din moment ce în carieră cei doi combatanţi se întâlniseră de un număr considerabil de ori, scorul general fiind 18-2 pentru Federer, iar în finalele disputate, şase la număr, încă mai rău: 6-0! Numai că pe Roddick îl văzusem deja în vreo 3-4 meciuri în ultimele două săptămâni, dintre care în cel contra lui Murray a fost de-a dreptul fabulos, şi mă gândeam că lui Federer nu-i va fi deloc uşor să redevină locul 1 mondial, condiţia fiind tocmai victoria în această finală. Dar între ceea ce aşteptam şi ce am văzut, timp de 4 ore şi jumătate, este o distanţă cosmică. Ca fan al lui Federer, mărturisesc că în setul decisiv, în care nu există tie-break, am tremurat la fiecare din mingile celor 30 de game-uri (cât un meci întreg, de cinci seturi!). Atât de prins am fost, încât abia la sfârşit am constatat că pe întreaga durată a setului am uitat până şi de.... ţigări! Adică în primele 4 seturi am fumat vreo 15, iar în ultimul, care a durat mai mult de o oră şi jumătate, n-am fumat nici măcar una! S-a terminat, totuşi, logic: cu victoria lui Federer şi cu.... scuzele lui Roddick adresate lui Pete Sampras, aflat în tribuna V.I.P., pentru că nu l-a putut opri pe Federer de la a-i depăşi recordul acestuia de turnee de grand slam câştigate, până alaltăieri Sampras şi Federer fiind la egalitate, cu câte 14.
N-am apucat să mă bucur destul, că a început cealaltă demenţă: meciul decisiv pentru titlul de campioană a Argentinei, în care Velez Sarsfield avea nevoie de victorie, lui Huracan fiindu-i de ajuns un meci egal. În minutul 6, întrerupere de... 26 de minute! Cădea grindină ca la nebuni. Cu tot cu alte întreruperi, prima repriză a durat cât un meci întreg. A venit pauza, apoi, în minutul 83, un gol penal, cu portarul de la Huracan căzut, lovit cu picioarele, minge ricoşată la un pitic cu numărul 10 (mai mic decât ’ăl de la Steaua de acum 2-3 ani) care a băgat-o în aţe. 1-0. Bătaie generală. Spectatori pe garduri înalte de vreo 6-8 metri, pompieri cu furtune cu apă care încercau să doboare, jucători plini de sânge, alte 19 minute de întrerupere! Da, se poate mai rău ca la noi.