Gabriel MANȚĂ

Până la finală, n-am izbutit să văd nici măcar un meci al lui Roger Federer la Wimbledon. Elveţianul începea devreme şi termina rapid. Execuţii sumare, practic un singur set pierdut în tot turneul, şi acela un tie-break în faţa lui Kohlschreiber. De obicei mă revolt în faţa unei asemenea hegemonii. Fără a fi criminalist, îmi plac muchiile de cuţit, firele de păr... Va fi fost Andy Roddick capabil să destabilizeze finala, să amâne recordul lui Federer sau măcar să scoată ce-i mai bun din adversarul său?! Dumneavoastră cunoaşteţi deja răspunsul, eu doar sper într-un meci istovitor, cu multe seturi. Îl voi susţine pe cel condus şi îmi doresc să-mi schimb de câteva ori favoritul pe parcurs. Dacă nu, asta e, Federer îşi va mai anina un scalp la brâu, după o altă execuţie sumară. Observaţi că exclud din start o victorie scurtă a lui Roddick: aşa ceva e de neînchipuit! Căci nu o victorie a lui Roddick ar fi surpriza, ci una obţinută din numărul minim de seturi.
Americanul mi-a plăcut şi în semifinala cu Murray, la care am presimţit deznodământul, dar mai ales în meciul cu Lleyton Hewitt. Atunci m-am aflat cu inima la Antipozi, căci americanul îl învinsese deja pe Hewitt la Queen’s şi aşteptam o revanşă. N-a fost să fie, dar asta m-a făcut să-l apreciez şi mai tare pe Roddick. Continuă să facă bine ceea ce ştia demult să facă, în plus şi-a ridicat standardul şi la elementele la care nu excela. Şi parcă reverberează altfel în jur trăirile omului cu şapcă, publicul de Wimbledon a simţit şi a apreciat cum se cuvine succesul său, fie şi în dauna unuia de-al casei.
O finală a celor întorşi la locul faptei, după ce fuseseră „apuşi” înainte de vreme.