Gabriel MANȚĂ

Orice s-ar spune, Brazilia are nevoie de Ronaldinho. Din punctul meu de vedere, orice antrenor sau selecţioner care marginalizează un jucător precum Dinţosul pe motive de neîncadrare în vederile sale tactice este un obtuz. Fotbalul total, propovăduit inclusiv de teoreticieni în mass-media, rămâne o utopie. Iar tocmai tehnicienii care calculează totul la milimetru sunt învinşi de un epsilon, de o câtime imposibil de cuantificat. Asta ca o ironie a sorţii. Ca mijlocaş, poate că Ronaldinho nu excelează la faza defensivă, dar compensează cu vârf şi îndesat prin tot ce inventează în terenul advers. Oferă-i lui Ronaldinho bucuria de a juca, restul îl face el.
În schimb, Kaka pare fotbalistul ideal pentru oricare tip de antrenor. Serios, disponibil la efort, başca talentat. Dacă mai adăugăm şi faptul că este educat şi frumuşel, rezultă că antrenorii l-ar putea dori şi ca ginere! Lăsând gluma la o parte, Kaka a dovedit că e un pilon de bază pentru naţionala Braziliei, a fost singurul care a tras echipa după el în finala de la Cupa Confederaţiilor. Ca un revers al medaliei, Robinho şi-a etalat încă o dată egoismul enervant. Ca de obicei, americanii au alternat momentele de fotbal grozav cu naivităţi înduioşătoare. În ciuda golului primit în chiar primul minut al mitanului secund, fapt care anunţa deja verdictul, nişte jucători mai oportunişti ar fi închis meciul la cele câteva contraatacuri în superioritate. Faptul că apărarea braziliană a încasat trei goluri de la egipteni şi două de la americani oferă suficiente indicii despre fragilitatea pentacampionilor în acest compartiment. În aceste meciuri ca şi amicale, Kaka a fost de ajuns pentru a compensa, la anul s-ar putea să nu mai fie suficient.