Doru POPOVICI

O viaţă întreagă am avut imaginea unei ţări făcute anapoda, unde totul este altfel, în cel mai rău sens cu putinţă, decât în lumea normală. Iar omul, ăla care „sfinţeşte locul”, mi-am spus că este imaginea fidelă a locului în care s-a născut şi a crescut. Până pe 25 mai, anul acesta, n-am ajuns niciodată în Timişoara. Nici măcar în cele 5 luni în care am făcut o bucată din armată la Lugoj, la o aruncătură de băţ. Am avut însă mereu o imagine poate chiar mai frumoasă decât o au înşişi timişorenii despre oraşul lor. L-am considerat o părticică din Vest nimerită accidental pe plaiul Mioriţei. „Oraşul florilor” m-a convins acum, pe 25 mai, că îşi merită numele şi renumele. Cât despre locuitorii săi, numai de bine, din moment ce printre ei se numără prietenii mei Nicu Covaci şi Hanno Hofer... şi toţi cei care au declanşat moartea comunismului atunci, în 1989. Prin comparaţie cu toate celelalte galerii din fotbalulul românesc, cea a Timişoarei, firesc, părea alcătuită dintr-un aluat complet diferit: aprigă dar civilizată, opunând cel mai adesea, atât prin strigături cât şi prin mesajele scrise, un umor de cea mai bună calitate mitocăniei şi vulgarităţii tuturor celorlalte galerii.
Toate astea au fost valabile până acum trei zile. Sâmbăta neagră a fotbalului drame naţionale: oraşul-etalon al curăţeniei, frumuseţii şi civilizaţiei a fost biruit de mahalaua în care parcă ne înecăm cu toţii. În locul oamenilor, nişte animale. Nişte sălbatici cu nimic mai breji decât animalele, care îşi zic tot galerie şi care în numele lui Dinamo, al Stelei, al Rapidului, peste tot pe unde se duc, lasă în urmă pârjol. Pe cine s-au supărat ei? Pe arbitru? N-aveau motiv. Pe adversari? Nici atât. Pe proprii fotbalişti? Posibil. Dar în acest caz n-aveau de ce să vandalizeze stadionul ci, cel mult, să fi intrat cu toţii pe gazon (cum au făcut ăia doi) încercând să înscrie ei, dacă cei 11 din teren păreau să n-aibă nici o treabă cu fotbalul. Este de-a dreptul stupefiant să constaţi că un oraş întreg (şi ce oraş!) în loc să-l civilizeze pe un ghiolban (vi se pare mai breaz decât Becali ori Borcea!?) ca Iancu, se lasă atras în mahalaua de care nu se contaminase niciodată în istoria lui.