Zilele astea are loc un eveniment la care, în condiţii normale, ar trebui să participe măcar sufleteşte, întregul fotbal românesc, dacă nu cumva tot ce înseamnă sport: centenarul celui mai popular sport, fotbalul.
Primul asemenea jubileu, mi-l amintesc de parcă ar fi avut loc în 1963: era, desigur, centenarul fotbalului englezesc. Cu acel prilej, în premieră absolută, Televiziunea Română a transmis în direct Anglia – Restul Lumii. Cum se face că-mi amintesc chestia asta? Simplu: am chiulit atunci de la cercul de nu ştiu ce de la Casa Pionierilor (aveam 10 ani, eram în clasa a III-a!) şi am primit mustrare, fiindcă un micuţ turnător m-a pârât că am chiulit ca să văd meciul... Şi ce meci! Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Pele, atunci l-am văzut tot prima dată şi pe Iaşin, namila de rusălău, despre care legenda spune că e primul portar din istoria fotbalului care a ieşit cu mingea la picior din propriul careu. Asta, la Restul Lumii. Dincolo, la englezi, i-am văzut tot în premieră, pe fraţii Charlton – Bobby şi Jackie -, pe Nobby Stiles, un dement mic şi rău, care cosea orice picior îi ieşea în cale, fără să-l intereseze mingea... şi apoi zicea că nu văzuse bine, că-i săriseră lentilele de contact!
Ce mai, eveniment de legendă. Ia încercaţi, vă rog, să-l puneţi în paralel cu panarama din aceste zile de la Bucureşti, unde... Unde, ce? Nu-i nici un meci, ci doar o chermeză pe gustul grobian al capilor tărăşeniei (citez din Mitică: „Beau un şpriţ cu Platini şi gata!”) al ălora încă liberi în mod inexplicabil, că bună parte din ei, ghinionişti?, aşteaptă fie sentinţe, fie eliberări pe cauţiune. Timp în care, ăia încă liberi dau premii şi diplome altora încă liberi şi ei... iar câte unul, ca domnul Crăciunescu, se dă fecioară şi refuză onorurile. La noi, când zici „centenar” în loc să te gândeşti la 100 de ani de la întemeiere ori la veterani ai gazonului care să fi împlinit vârsta asta, îţi vine mai degrabă să-ţi imaginezi că e vorba de 100 de ani de puşcărie. Vorba-i: pe adunatelea sau fiecăruia în parte?