Doru POPOVICI

N-am avut de ales: întrucât n-am reuşit să găsesc nici un prieten cablat la ăia care transmit meciurile, în loc de Real – Barcelona am fost sil(u)it să urmăresc Dinamo – CFR Cluj. Consolarea a venit din faptul că pe televizorul celălalt am privit în paralel semifinalele „mondialului” de snooker, câştigae, aşa cum anticipasem în această rubrică, de Higgins şi Murphy... încât am ajuns să regret că la firma de pariuri la care joc eu nu figurează şi snooker-ul printre oferte.

Revenind la fotbal, trebuie să vă spun că am văzut, duminică, rezumatul lui „el clasico”. O demonstraţie de forţă a Barcelonei, cum de mult nu mi-a fost dat să văd, în care superioritatea demonstrată a fost comparabilă doar cu a... Real-ului, cel de acum câţiva ani, când jucau Roberto Carlos, Tidane, Figo, Ronaldo (ăşa normal, nu grasu’ din ultima perioadă acolo!). Dincolo de mâhnirea firească a fan-ului din mine („100% madridista”, cum scrie pe şapca pe care Sorin Avram – gracias! – mi-a cumpărat-o chiar de pe „Bernabeu” acum două săptămâni) salut spectacolul uluitor pe care ambele echipe l-au oferit, chiar cu „asupra de măsură”. E la fel de frumos ca minunatele 4-4 reuşite de echipele alea incorect numite „englezeşti” doar pentru faptul că dmiciliază acolo. Aici e cheia, asta e diferenţa fundamentală de mentalitate dintre noi (jucători, spectatori, antrenori etc. deopotrivă) şi restul lumii: ăia fac totul pentru spectacol, noi – totul pentru un rahat de 0-0 care, cu puţin noroc (sau cu noroc porcesc, uneori) se poate transforma într-un 1-0.

Un asemenea 1-0 am văzut, cum spuneam, la ora la care în Spania lumea se bucura de spectacol. E vorba de jegosul Dinamo – CFR în care proştii ăia au fost cu un amărât de gol mai deştepţi decât proşti ăilalţi. La sfârşit, o bucurie meschină, de milogi cărora le-a căzut în pălăria (şi aia găurită!) întinsă o bancnotă de 1 leu când ei sperau maximum la o monedă de 10 bani. Sclipirea aia ghiduşa din privirea lui Rednic sintetia exact întreaga ştiinţă a jocului de care este el capabil alături de împiedicaţii lui, şi pe care a exprimat-o încă de acum câţiva ani: „Ce bine-mi pare c-ai luat ţeapă!”. Iar pe teren, acest fotbal al ţeparilor, nu al fotbaliştilor, a fost ilustrat de tăvălelilor interminabile ale lui Dolha. Decât o victorie de căcănar, cu 1-0, mai bine o înfrângere superbă, cu 2-6! V-o spune unul 100% madridista.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Înfrângeri mari, victorii mici.

Comentarii