Un comunicat al Comitetului Olimpic Internaţional (care la noi, din pudoare, se abreviază... C.I.O.!) se zice că analizele făcute probelor de sânge recoltate la Beijing au evidenţiat că alţi 9 sportivi medaliaţi (pe lângă cei -puţini- deja dovediţi) au utilizat substanţe interzise. Un singur nume a fost deja făcut public. E vorba de un ciclist, deci nu ne interesează. Poate că printre ceilalţi 8 se află şi vreunul care, odată suspendat şi cu clasarea acolo anulată, ar putea face loc pe vreun podium unui sportiv român. Ar fi o dovadă că sportul românesc, sărac dar cinstit, mai e şi vioi! ...Deşi acolo, la locul faptei, părea mort şi-ngropat. Nu ştiu câte sporturi sunt ocolite de acest virus mai mult decât porcin, cu siguranţă însă că unul dintre ele, al cărui Campionat Mondial se desfăşoară de două săptămâni încoace la Sheffield, este snooker-ul. Adică „biliard-ul” ăla cu multe bile roşii, una albă şi alte 6 bile colorate diferit, fiecare cu punctele ei.
Este, indiscutabil un sport care se adresează oamenilor educaţi. Nu neapărat în sensul cumulului de ani de studiu, ci mai degrabă al bunelor maniere, ca orice invenţie englezească, de la tenis până la... fotbal! Acesta din urmă fiind năpădit de golani nu din vina inventatorilor!
La snooker, unde o partidă din sferturile de finală durează în medie cam 7 ore şi ceva, evident că nu e loc nici pentru nervoşi nici pentru dopaţi. Nu cred că s-a inventat dopingul cu efect atât de îndelungat, deşi cicliştii m-ar putea contrazice.
Am văzut, în cele 14 zile de campionat, tot ceea ce se putea vedea, inclusiv eliminarea favoriţilor mei Steve Danies (care trăieşte “sindromul Federer”, adică pare să nu mai aibă nici o motivaţie după ce a câştigat tot ce se putea într-o carieră de peste 30 de ani) şi, desigur Ronnie O’Sullivan, poreclit “The Rocket” fiindcă de obicei loveşte bila în chiar momentul opririi ei (dacă i-ar permite regulamentul, cred că ar pocni-o chiar… din mişcare!). Cred că va fi o finală Higgins-Murphy, alţi doi coloşi ai sportului minţii şi îndemânării, numit snooker.
Ştiţi cum e, de fapt? Ca o linguriţă de miere după ce ai halit o găleată de că…, pardon, de fotbal românesc.