Au fost arestaţi în total vreo 5 (sau 7?, că nimeni nu poate da o cifră exactă: unii sunt doar anchetaţi, alţii sunt în etapa intermediară, cea dintre „24 de ore” şi „30 de zile”) iar restul bandei a intrat în sevraj, de ai putea crede că sunt toţi o gaşcă de drogaţi.
Dintre nenumăratele puncte de vedere exprimate în primele 48 de ore de la dezlănţuirea cutremurului (că care, ca orice cutremur care se respectă ar trebui urmat de un tsunami care să măture tot gunoiul, de fapt toate gunoaiele) unul m-a pus pe spate. De râs, desigur. Venea din partea unui malac nehazos, cu o exprimare (de mult, de când îl ştiu) cu nimic mai puţin împiedicată decât a Bănelilor (şi a fotbaliştilor!) şi care acum părea să fi căpătat un tic verbal nou-nouţ: „Da’ au dovezi?”! Numitul, spre deosebire de restul Mafiei, n-are poreclă: nu-i nici măcar „Fibră”, că nici n-are cum. Are, aş zice, un nume normal, ba chiar celebru (din cauza ăluilalt, a tizului adică): Nicolae Grigorescu. Poate vă amintiţi, distinsul a fost mai acum câţiva ani, timp de vreo doi ani jum’ate, ceea ce e Gheorghe Constantin azi: nu, nu puşcăriaş (încă), ci şef peste banda de fluieraşi şi stegaşi. În calitatea de atunci, care mie mi s-a părut în permanenţă mai degrabă un defect decât o calitate, nu-mi aduc aminte ca distinsul să fi făcut altceva decât să-i apere şi iar să-i apere pe ăia. Ei bine, alaltăieri, Grigorescu a spus o chestie stupefiantă: că (pardon) cât timp a fost el şeful bandei, banda nici nu era bandă, ci ceva asemănător cu Sfinţii Apostoli ori cu un cor de heruvimi! Adică nimeni, nici măcar unul, niciodată, n-a fost încercat la buzunare şi la psihic de nimeni, absolut nimeni, pentru a face vreo cât de mică ghiduşie pe terenul de hârjoană.
Acu’, din două una: ori sunt eu cretin şi nu mai pricep limba românească, ori individul e grav bolnav. Adică e orb şi pe deplin surd. Iar asemenea lui, şi ceilalţi, judecând după prestaţii. Că dacă nu sunt orbi şi surzi, atunci nu mai rămân decât alte două opţiuni: ori idioţi, ori borfaşi buni de pârnaie.