Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Acum, când am început să scriu, mai sunt 9 ore până să înceapă meciul din Austria. Nu ştiu cum ar trebui să scriu ca să fiu înţeles exact. Am să încerc, totuşi. Aşadar: e pentru prima oară într-o jumătate de secol când un rezultat al României (indiferent despre ce sport ar fi vorba) îmi este tot aşa, adică absolut indiferent. Batem? Foarte bine. E egal? Mi-e egal. Pierdem? Şi ce dacă? Pe cine naiba mai poate interesa chestia asta în afară de monumentele de nesimţire numite Piţurcă, Naşu’, Lupescu, Dragomir, Becali şi, în general, toţi borfaşii pripăşiţi în „marea familie a fotbalului românesc”?
Este înspăimântător cum, în doar 15 ani, de la bucuria generală pe care ne-o aduceau victoriile împotriva Argentinei ori Columbiei şi care ne scoteau în stradă din crucea nopţii până dimineaţa, am ajuns acum la o lehamite vecină cu voma. Am ajuns, cumva, prizonierii găştii de infractori cocoţaţi în moţul grămezii de dejecţii pe care ei, crezându-ne mai proşti decât ei (lucru, de fapt, imposibil, din motive pe care n-are rost să le enumerăm) se ambiţionează să ne-o etaleze drept sport de performanţă. E culmea: să ajungi să te simţi prizonierul unor foşti şi (face cineva pariu, pe orice sumă?) viitori puşcăriaşi. Ce blestem o fi căzut tocmai pe noi ca, în loc să ne bucurăm de spectacol (nu, nu victoriile pe bandă rulantă ne interesează, că nu suntem nemţi, dar măcar să vezi ceva care să-ţi bucure ochiul şi inima), să fim siliţi să vedem mutrele alea boţite, de imbecili sadea, ba, de parcă n-ar fi de ajuns, să-i mai şi auzim mugind pe la toate televiziunile? Asta, desigur, atunci când nu sunt în „silenzio stampa” (că, vedeţi dv., au învăţat şi două cuvinte în străineză, analfabeţii dracului!).
Chiar aşa: v-aţi întrebat vreodată de ce-şi ies din muţenie doar pentru a-l apăra pe „Nea Piţi” (derbedeul ăla cu fes de boschetar, adică) de parcă le-ar fi mamă? Păi cum să nu-l apere? Ar fi pupat vreunul din ei Naţionala dacă în locul golanului ar fi fost chiar un antrenor? Mai există vreo Naţională pe lumea asta mare în care fi putut juca vreodată alde Cociş, Codrea,Ghionea, Moţi, Tamaş, „Săgeată” ori limbricul ăla? Başca Bănel, un fel de moţ. Nu, nu de Moţi. Nici din Ţara Moţilor. Un moţ pe... ăsta mare şi puturos care se numeşte Naţionala României. Cu toate astea, pe cuvânt de onoare, la pariuri am jucat „2”.
