Mergând pe acelaşi fir călăuzitor, rezultă că din moment ce nu poţi depăşi respectiva cortină, nici vorbă să te mai poţi pune la căutat masa aia. Şi la urma urmei, dacă ai găsi-o, ce să faci acolo? Să ceri o samahoancă la-nceput, încât să cadă ăia sub masă numai la ideea că sfecla se poate şi bea? Să aştepţi apoi să-ţi pună ăia-n farfurie niscai caltaboaşe de care nimeni n-a auzit, pur şi simplu fiindcă sunt intraductibile? Să ceri mititei, cu mujdei ca să ai ce râgâi după? Şi totul pe muzică de manea!?
Să fim serioşi: „masa bogaţilor” e obişnuită cu alte feluri de mâncare şi băutură. Aşa că şi dacă ne-ar pofti cu plecăciuni, parcă tot n-am avea ce căuta acolo, printre calamari în aspic şi caviar la gheaţă.
Şi, lucrul dracului, mai e o condiţie: să nu furi tacâmurile de argint la plecare. În general, să nu furi: la ofsaid, la penalty, la leafa jucătorilor, la puncte în clasament, la preţul fotbaliştilor, la calificativele arbitrilor, la alergatul fără încetare preţ de 90 sau chiar 120 de minute, la tăvălit pe jos ca la fractură de coloană când pe tine de fapt nici măcar n-a strănutat vreun adversar, la convocările unor împiedicaţi (doar spre a fi „vopsiţi”) la Naţională şi, în general, la fotbal. Acestea sunt de fapt lucrurile care ne îngrădesc accesul. Dacă vi se par excesive, atunci înseamnă că n-aţi privit meciurile din Liga Campionilor, ci doar Liga lu’ Mitică. Diferenţa dintre ele e exact aia dintre ce feluri au pe mese bogaţii şi ce borâturi se găsesc pe masa noastră.