Doru POPOVICI

Am văzut toate meciurile lui Al Hilal, inclusiv cel de alaltăseară, primul fără Olăroiu pe bancă, dar înlocuit de fiul lui Rică şi de ex-suceveanul Pană pe o bancă tehnică pe care oricât aş privi-o nu-mi iese din cap ideea că e făcută din fier înroşit, fie din sârmă ghimpată. Se vede pe ei, antrenori şi jucători deopotrivă, că sunt sub o presiune care nu se mai termină şi care, aparent, nu vine de nicăieri. Sau vine de peste tot, cine ştie?, poate Dumnezeu, poate Allah.

Dacă aţi fost atenţi, la un moment dat, în timp ce faza curgea în careul lui Al Hilal, portarul ălorlalţi s-a pus în genunchi şi se ruga de mama focului, bătând mătăniile regulamentare. Cu siguranţă că la sfârşitul partidei a primi o primă consistentă de la vreunul din patroni / prinţi / ayatollahi / etc. Ideea e că este o lume cu totul altfel decât asta a noastră şi ale cărei reguli, oricât ne-am strădui să le învăţăm, ne este imposibil. Trebuie să fii născut, crescut şi educat acolo pentru a nu comite vreo eroare care să te coste nu doar slujba, ca în cazul lui Olăroiu, ci chiar viaţa.

Cu puţini ani în urmă, un coleg de-al meu de cancelarie îmi explica într-o recreaţie de ce americanii vor suferi un eşec total în Irak: fiindcă ei vor să introducă acolo democraţia. Lucru care, în plan mental, este de neconceput pentru arabi ei fiind obişnuiţi de-a lungul întregii lor istorii, doar cu dictatura. De orice tip, în moţ cu cea religioasă. Ceea ce pentru europeanul obişnuit pare doar gestul firesc al unui om enervat dar şi transpirat (să te ştergi cu un tricou pe care apoi să-l lepezi – nu să-l arunci!, urmăriţi scena cu atenţie) pentru ăia constituie un veritabil atentat. În rest, totul pare ca la oameni: echipele au câte 11 jucători, arbitrii sunt echipaţi regulamentar, pe tabelă se afişează scorul. Dar e ceva în atmosferă care înfricoşează. Toţi, jucători, oficiali, arbitri, ba şi beduinii ăia din tribune, par speriaţi de ceva. Iar la non-arabi fenomenul e încă mai pregnant.

Oli nu mi-a fost tare simpatic niciodată. Dar pentru ce i se întâmplă acolo am toată compasiunea. Şi a început să-mi fie teamă şi pentru Mirel, eliminat alaltăseară absolut degeaba. Sigur că tentaţia banului arăbesc e mare. Dar parcă nu merită acest veritabil sacrificiu. Cred cu tărie, de când cu aceste întâmplări neverosimile, că tot mai bine e într-o echipă de Liga a II-a scoţiană (cu tot cu whiskey-ul de după meci) decât printre psihopaţii ăia cu turbane. Hai acasă, Mirele.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului O lume stranie.

Comentarii