La noi, când zici „februarie”, aproape automat te gândeşti la „lungi troiene călătoare” şi la o stare de letargie vecină cu coma de gradul IV, adică o inactivitate totală, din moment ce fotbalul e închis de vreo două luni, sporturi de iarnă practicăm doar de băşcălie, ca pretext pentru vin fiert, nu de performanţă, cele de sală nu există pentru că nu există săli (nu-i vorbă, că nici stadioane n-avem, din moment ce AC/DC nu cântă şi în România în turneul mondial „Black Ice” tocmai fiindcă nu există un stadion suficient de mare; mare ruşine!), aşa că e greu să presupui că taman pe 1 februarie poţi sta o zi întreagă cu ochii lipiţi de televizor. Şi totuşi, fiindcă iarna noastră nu-i ca vara din Australia, de la 10:30 până hăt, după ora 15, am urmărit cea mai nebună finală de Grand Slam din câte am văzut vreodată. Un meci în care mi-am dorit ca Federer să-l astâmpere niţel pe Nadal şi astfel să egaleze recordul de 14 turnee de calibrul ăsta, deţinut de Sampres. N-a fost să fie, deşi Roger a jucat poate cel mai bun meci al său din ultimii vreo doi, trei ani. Dincolo de incredibila putere de recuperare a lui „Rafa” (a jucat semifinala cu o zi după Federer, iar partida a durat peste 5 ore!) ori de loviturile sale în cross fără termen de comparaţie, Federer s-a bătut singur: a reuşit nişte mingi cum numai el poate, în schimb a greşit altele extrem de uşoare, de unde concluzia că nici măcar acum nu l-a luat în serios pe Nadal. Cred că asta-i explicaţia pentru lacrimile de la final.
Nici nu s-a terminat bine thriller-ul ăsta, că la 16 fix am văzut altă nebunie: pentru locul 3 la „mondiale”, Polonia, pe care până alaltăieri eram convins că o batem când vrem, a desfigurat o Danemarca de care cred că ne despart ani-lumină. Asta, ca preambul la finala finalelor: Franţa – Croaţia 24 – 19, după ce croaţii am condus o bună bucată. Am văzut în acest meci tot ce există în handbal. A fost atât de frumos încât m-am întrebat o dată în plus: da’ noi cu ce treabă pe-acolo?
În sfârşit, a treia finală mondială a fost una de fotbal. Oricât aş încerca, nu găsesc altă definiţie pentru Liverpool – Chelsea. Un meci tacticizat la extrem, cu adevărat pe viaţă şi moarte (numai câştigătoarea mai putea aspira la titlul care cred, totuşi, că va lua calea Manchesterului) dar care a început cu... îmbrăţişările dintre cei doi antrenori! Un spaniol şi un brazilian. Pe care nu se gândeşte nimeni, în Anglia cea conservatoare, să-i gonească la ei acasă. Şi nici pe Fernando Torres, omul care a înscris pur englezeşte, de două ori: în minutele 90 şi 93!
Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
