Cu riscul de a intra într-o acută criză de timp, că tot se poartă crizele, nu m-aş fi putut aşeza la masa de scris înainte de epilogul finalei de la Australian Open dintre Nadal şi Federer. Nu credeam defel în teza potrivit căreia Federer ar avea un oarecare avantaj fizic. În chestiuni de refacere după refort, simpla aritmetică a lui unu şi cu unu are rezultat variabil. Ba chiar eram în stare să pariez că în cazul unui meci de cinci seturi, Nadal ar fi avut câştig de cauză. Un jucător ca Federer, care execută reverul după toate regulile artei, adică doar cu o mână, îşi pierde inevitabil din acurateţea mişcării după sute de asfel de lovituri. Mai ales că Nadal l-a tocat mărunt pe partea respectivă. În schimb, spaniolul, dacă s-ar putea, şi serviciul şi l-ar face cu două mâini! Oricum, incredibilă capacitatea sa de a învăţa efectiv jocul de tenis. Acest lucru este evident mai ales din faptul că el, ca dreptaci, s-a reprofilat pe mâna stângă! Mă întreb dacă n-ar putea mânui racheta ca ambidextru. Şi-ar muta-o dintr-o mână în alta şi în acest fel ar lovi numai cu forehand-ul. Deloc imposibil, din moment ce a existat unul ca Berasategui care se poate spune că lovea cu backhand-ul pe fiecare parte! Ceea ce Nadal n-a putut învăţa la nivel de top ten, şi probabil că nu va mai reuşi progrese notabile, este serviciul. Dacă ar şi servi cum o fac jucătorii cu înălţimea sa, n-ar mai sta la discuţii cu nimeni. Compensează însă cu o inteligenţă tactică deosebită. Serviciile sale „la teu”, pe dreapta lui Federer, în momente delicate, i-au adus puncte sau chiar aşi. Iar acea chestiune inestetică, scoaterea chiloţilor din fund, este doar un tic, probabil unul rămas de când era puşti.
Inspirată iniţiativa organizatorilor de a scoate acele bannere derulabile, cu mesajele „What a shot!” şi „Top shot!”, în culori diferite care sugerau ţările de provenienţă ale celor doi finalişti. Dar, la cum s-a jucat, spectatorii ar fi trebuit să le ridice pe amândouă, indiferent de cine câştiga punctul. Victoria lui Nadal a consfinţit universalitatea sa în ceea ce priveşte suprafeţele de joc. Iar Federer e clar că are o problemă în ceea ce-l priveşte pe acesta. O spune şi numărul mare de duble greşeli, după ce timp de două meciuri nu comisese nici măcar una. În plus, pur şi simplu elveţianul a început să greşească prea des. Îmi amintesc că acum câţiva ani, când i se întâmpla vreo „neforţată”, comentatorii constatau invariabil, cu o satisfacţie nedisimulată, că „Federer e şi el uman”... Pentru a mai câştiga două finale de Grand Slam şi a ajunge astfel cel mai titrat jucător din istorie, trebuie cumva să găsească o breşă, fiindcă nici timpul nu mai lucrează în favoarea sa. Au început să apară şi alţi lupi tineri, dar asta ar putea să fie, paradoxal, şansa sa: Nadal să nu mai ajungă în finale, eliminat fiind de un Murray sau Djokovic. Iar capacitatea lui Federer de a se concentra într-o finală ar putea face restul. Eu, unul, sper să reuşească. Iar dacă s-o putea cu victorie directă asupra lui Nadal, cu atât mai bine.
Sper să fiu iertat că „pângăresc” spaţiul rubricii cu extrafotbal, dar de câteva ori în an nu se bagă de seamă.
Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
