Rădoi, cel care se înfoia orgolios după meciul cu Dinamo, cel care trage veşnic de el, cel care se reface parţial pe ultima sută de metri, el trebuia să fie schimbat de Dorinel cu Arthuro, nu Semedo, dar asta ar fi fost un sacrilegiu, nu-i aşa?! Dacă admitem că Semedo s-a mulţumit cu puţin, meritul lui Rădoi ar putea fi acela că, în sinea lui, probabil că nu s-a mulţumit! Baloanele jucate de el au avut cam aceeaşi utilitate cu a baloanelor de ciungă ale lui Dorinel. Poate că aşa ar fi procedat un antrenor fără legătură ombilicală cu fotbalul românesc, ci doar cu fotbalul. Rădoi rămâne un reper pentru Steaua, dar uneori această dependenţă e sufocantă, cum devenise în ultimul timp şi Henry pentru Arsenal.
Cohorta analiştilor a fost incomparabil mai acidă cu Steaua. Balint îşi mângâia pe creştet fosta echipă doar când era prietenul Hagi antrenor, între timp a renunţat la critica binevoitor-constructivă în favoarea sentinţelor ca nişte lovituri de bardă. La Ivanovici în emisiune „aceiaşi tristeţe”, cum bine s-a titrat pe ecran minute bune... Mai lipseau doar halbele de bere pentru a se desăvârşi imaginea comentariilor de birt, asezonate cu glume cazone, numai bune pentru hăhăiala mesenilor. Pe lângă astfel de analişti, cifrele şi diagramele lui Vochin sunt adevărat balsam. Puşcaş a desfiinţat de-a valma jucători care au jucat sau nu cu Lyon, precum şi alţii care nu mai erau de mult la Steaua, încheind ironic cu o remarcă referitoare la priceperea celor din Ghencea la transferuri. Ce bine i-ar sta lui acolo! Probabil că Puşcaş a stat cam mult în anticămăruţa de la oteve, iar odată apuse aspiraţiile sale către o carieră federală, nu strică să-şi trâmbiţeze, de pe margine, competenţa pentru o calitate oficială privată.
Legat de CFR, dintre cele două meciuri rămase, cel cu Roma devine esenţial. Poate Trombetta va reuşi să găsească iarăşi un antidot pentru compatrioţii săi. Închei cu Paradoxul lui Panucci: Fundaşul Panucci înscrie mai multe goluri decât ar marca el însuşi dacă ar juca atacant!