Pentru cei cu memoria normală (adică aceia care l-au şi uitat pe individ, ceea ce este absolut firesc), Fabbiani s-a şters de parcă n-ar fi trecut p-acilea, prin bătătura fotbalului românesc, cu atât mai normal cu cât nici n-a lăsat cine ştie ce urme. Iar dacă le-a lăsat, scuze, acestea cam put a transpiraţie.
Fabbiani acesta, înainte de a convinge pe cineva că e mare fotbalist, mai degrabă s-a dovedit a fi un mare nesimţit: un grăsan cu ceva abilităţi în manevrarea „obiectului muncii”, dar care, tocmai din cauza nesimţirii (tradusă prin şuncile depuse cu asupra de măsură), avea prilejul de a şi le pune în valoare de doar două, trei ori pe meci, atunci când ajungea să se întâlnească cu „obiectul”. Că în rest doar îl admira cum se învârte. Este şi motivul pentru care, născut talent, a murit… nici măcar speranţă, ci deziluzie totală. Rezervă, iar în final în tribună.
S-a dus acasă la el unde, zice gazeta aia, înscrie goluri. Poate că nici fotbalul argentinian nu mai e ce-a fost, dacă ăsta chiar înscrie. Nu asta mă întărâtă, ci afirmaţia lui din ziar, cum că în România îi era uşor să agaţe gagici, fiindcă bărbaţii de aici sunt… urâţi!
Băi panaramă, ai oglindă? Daaa?! Atunci beleşte ochii la ea, şi zi-ne şi nouă ce vezi! Vezi altceva decât un malac tâmp, cu şunci căcălău? Atunci s-o fi defectat oglinda. Iar ca desert întreabă-te cine erau maimuţele alea care se lăsau agăţate de-aşa o panaramă. Mă, tu n-oi fi luat de la ele boala aia care loveşte la neuron?